Povestea lui Radu Voina începea la Sighişoara, în cel mai frumos oraş, după cum chiar campionul susţine. S-a născut în 1950, iar pe la 12 ani a început să joace handbal, un sport foarte popular în vechiul burg, încurajat fiind de profesorii Lucian Albu, familia Ion Buiuc şi profesorul Berghian , la Clubul Voinţa Sighişoara. Paşii înainte pe acest drum l-au dus din Ardeal în Capitală, la Universitatea Bucureşti, în 1969, mai apoi la Steaua Bucureşti, din 1973.
Nu întâmplător a ales handbalul, iar generaţia pe care o reprezintă, alături de colegii săi, este una de excepţie. A trăit emoţii puternice pentru că a câşigat tot ce se putea câştiga în acest sport. Mai puţin, cea mai strălucitoare medalie olimpică. Argintul câştigat la Montreal trecea drept un insucces în ’76. Cu doi ani mai devreme, însă, în 1974, Radu Voina devenea campion mondial cu echipa după un meci de povestit nepoţilor în faţa Germaniei de Est, scor 14 la 12.
”Eu am făcut parte dintr-o generaţie de excepţie, nu neapărat o singură generaţie, şi generaţia dinaintea mea când handbalul românesc a dominat handbalul în lumea întreagă. Au fost perioade când am fost eu jucător în care, dacă nu mă înşel, pe o perioadă de trei ani noi n-am cunoscut înfrângerea. S-au câştigat nişte titluri mondiale pe care fiecare practicant al acestui sport sau al sportului, în general, şi le doreşte. Am câştigat aproximativ tot ce se putea câştiga, mai puţin Jocurile Olimpice, unde eu am participat de trei ori ca jucător şi o dată ca antrenor, dar niciodată nu am putut merge mai sus de medalia de argint.”
