La 15 ani, Alexandru păşea pentru prima oară pe un teren de rugby. Regulamentul jocului îi era cu totul necunoscuţ astfel că de fiecare dată când prindea balonul îl lovea cât putea de tare către terenul adverş acolo unde se obţine victoria. Un cuvânt cu care tânărul bucureştean avea să se împrietenească pentru întreaga viaţă şi un termen pe care adversarii naţionalei României începeau să înveţe să-l uite.
Singurele două egaluri şi două dintre cele opt victorii din istoria întâlnirilor România-Franţa au fost reuşite cu Penciu pe teren, de multe ori în calitate de marcator principal.
În ziua de azi, recordul reprezentat de seria de 4 meciuri fără înfrângere în faţa francezilor este fără îndoială o performanţă pe care orice suporter realist o consideră de neegalat.
Alexandru Penciu, un sportiv strălucitor, oscilând între două lumi atât de diferite, cea a unui Occident fascinat de valoarea sa şi care l-a supranumiţ pe drepţ Alexandru cel Mare şi cea a unui regim injusţ care a încercat să-l şteargă literalmente din cartea de istorie a rugby-ului pentru că Alexandru alesese să părăsească ţara şi să fie cel mai bun marcator timp de doi ani la rând în campionatul italian.
Citeşte mai multe AICI.
