Poveştile lui Sergiu Milorian din cartea Vulpişor, mi-au încântat copilăria. Nici nu credeam ca peste ani şi ani să-mi fugă mintea la acele istorisiri, dar întâmplări recente mi-au readus în memorie personajul principal al cărţii, un tânăr vulpoi, gata de orice păcăleală ca să-i meargă lui bine.
Am cunoscut şi eu un astfel de personaj, mereu cu urechile ciulite, gata să-şi umple burta fără să muncească prea mult, mereu în căutare de pradă. Şi era frumuşel vulpoiul ăsta mic, cu ochi şăgalnici şi vorbă mieroasă, şi te făcea din cuvinte, fără să-ţi dai seama. Roiau găinile în preajma lui mai ceva ca albinele la stup şi atâta le vrăjea de ajungeau săracele jumulite şi părăsite în cel mai fericit caz.
Într-o bună zi, sătul de atâtea galinacee, ce şi-a spus vulpoiul meu: „E timpul să-mi găsesc ceva de lucru” şi s-a angajat paznic la o stână. Viaţă dulce şi frumoasă a avut cu atâtea mioare în preajmă, dar el simţea că poate mai mult; iar când ciobanul cel bătrân a ieşit la pensie ce şi-a spus: „Acum e momentul” Din păcate, cartea lui de vizită nu a fost suficient de generoasă pentru a fi numit direct cioban peste turma de mioare, iar la examen n-a avut curaj să meargă, nu de alta dar şi-a dat seama că i se vede blana adevărată. A rămas o vreme paznic la stână, până când a călcat pe bec şi ciobăniţa cea nouă l-a trimis la plimbare. Lacrimi, suspine, văicăreli, că ce bun e el la adulmecat hoţul, că ce bine îi era lui la stână şi câte şi mai câte. Degeaba s-a plîns şi la lup, şi la urs şi-a făcut şi plângeri la ministerul animalelor din pădure, nimeni şi nimic nu a clintint-o pe ciobăniţă din decizia ei
Ei dar cum sângele apă nu se face, nici vulpoiul nostru nu şi-a schimbat năravul. A început să împroaşte cu noroi, să arunce vorbe de ocară, să pârască vrute şi nevrute pe la toţi care erau dispuşi să-l asculte, dar degeaba. Văzând că nu are ce face şi trebuie să muncească şi el pentru două trei pene de găină, a stat, a meditat 24 de ore, şi-a analizat trecutul, şi-a luat şi un reper şi a deschis o stână proprie. Fără prea multe mioare, dar cu mult tupeu, a început să cerşească, să ameninţe, să şantajeze, după caz, câte un boţ două de brânză, mai o căpiţă de fân pentru turmă. Şi-au început toate să curgă către vulpişorul nostru, care nu mai ştia ce şi cum să spună; ba de bine, dacă marfa sosea la timp, ba de rău dacă se întâmpla să întârzie o zi două transportul, ba de foarte rău dacă se întâmpla cumva să i se taie raţia.
Dar cum năravul din fire nu are lecuire, vulpoiul nostru roşcat la blană şi roşu de furie la minte, mai dădea câte o tură prin preajma stânii, care l-a crescut şi l-a format ca dulău. Degeaba scheuna şi împroşca dejecţii şi minicuni în stânga şi-n dreapta, tot nu reuşea să ajungă la strugurii atârnaţi la poarta stânii. Să spună acum că strugurii sunt acri nu putea, că prea ştie toată lumea că i-a vrut. Aşa că a profitat de bunătatea băciţei care l-a hrănit şi ea o vreme şi s-a pus pe mârâit şi pe lătrat, nu de alta, dar între timp a învăţat şi limbi străine. Atâta doar că toate acestea nu l-au ajutat prea mult.
Acum abia aştept să citesc şi finalul povestirii, atunci când sigur va apărea şi un vânător, care să cureţe pădurea de mizerii. Asta dacă nu cumva îşi va prinde singur laba sau capul într-o capcană puse de braconierii de la DNA, că prea s-au înmulţit farsorii prin pădure.
(Dan Agache)
