De când pornim copăcel şi până către ultimul drum, mintea noastră e iscoditoare; mereu vrea să afle ceva nou din jurul ei, mereu vrea să ştie, să cunoască, mereu iscodeşte şi lansează invariabil aceeaşi întrebare: De ce? Toate pentru a cunoaşte, a şti a progresa şi a nu rămâne tâmpi în faţa vieţii.
Primele întrebări din viaţa unui om sunt puerile: de ce plouă, de ce ninge, de ce e cerul albastru şi iarba verde. Pe măsură ce creştem şi întrebările evoluează, de la de ce trebuie să ne îndrăgostim, până la de ce există viaţă. Sunt multe necunoscute în viaţa noastră, iar firea omului, iscoditoare, vrea să ştie.
Şi mie mi-e mintea plină de… de ce-uri. De ce nu ne putem dezvolta, de ce se fură, de ce politicienii nu sunt şi oameni de stat, de ce justiţia aşteaptă să treacă ani, pentru a-i demasca pe cei ce fură, de ce nu se recuperează banii, de ce sunt unii ocoliţi, de ce trebuie să călcăm pe cadavre pentru a ajunge în vârful piramidei, ori de ce nu avem loc toţi sub soare.
Partea bună a lucrurilor, e că la această ultimă întrebare, răspunsul îl ştiu; avem cu toţii loc sub soare. Din păcate nu prea avem loc unii de alţii pe pământ. Unii au vrut să ne învrăjbească şi au reuşit; alţii au vrut să ne dezbine şi au reuşit şi ei; alţii ne-au vrut proşti, flămânzi şi bolnavi şi din nou au reuşit. Inevitabil mă întorc la întrebarea de bază: de ce acceptăm? De ce ne lăsăm manipulaţi, minţiţi, îndobitociţi, doar pentru ca unii să prospere, să se îmbogăţească pe spatele noastru.
Sunt atât de multe de ce-uri în viaţa noastră la care nu ştim răspunsul, că mă şi întreb de ce trebuie să le caut; răspunsul desigur. Simplu, pentru că fiecare răspuns la un banal de ce, înseamnă un pas pe scara noastră evolutivă; fiecare răspuns găsit ne face mai capabili, mai deschişi la minte, ne obligă să facem conexiuni, să gândim.
Cred că cei 26 de ani scurşi din acel Decembrie însângerat sunt suficienţi; cred de asemenea că cei ce au trăit parazitar pe spinarea noastră atâta amar de vreme, ar fi cazul să coboare de acolo şi dacă nu vor, să-i dăm noi jos. De ce să fiu obligat să-i mai ţin eu pe ei; sunt majori, să se descurce. I-am ales să ne ajute, nu să ne încurce.
De ce nu ne oferă nimeni răspunsuri la multele noastre întrebări rostite clar şi răspicat, care încep invariabil cu DE CE? De ce nu ştim adevărul despre Revoluţie nici acum; de ce au trebuit să moară tinerii la Colectiv; de ce îi numim pe politicieni aleşi? Oare nu ar fi mai frumos să le spunem reprezentanţi? Sau numiţi? Nu de alta dar dacă le tot spunem aleşi, ajung să creadă aceste lucruri şi să-şi închipuie chiar că ei chiar au fost aleşi pentru vre-un merit, nu pentru că aşa e jocul democratic.
De ce? Întrebări multe, de ce-uri şi mai multe, răspunsuri zero. Poate că ar fi timpul să primim şi câtve explicaţii, nu de alta, dar de ce să nu le dea, dacă tot am rostit întrebările, nu?
Dan Agache
