Duminică, 31 octombrie, se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui Eugen Lovinescu, istoric literar, prozator şi traducător şi unul dintre cei mai de seamă critici literari, după Titu Maiorescu. Sociolog al culturii, romancier, dramaturg și nuvelist român, Lovinescu este autorul teoriei Sincronismului și a Mutației valorilor estetice.
Eugen Lovinescu s-a născut la 31 octombrie 1881, la Fălticeni, judeţul Suceava, fiind al patrulea din cei şapte copii ai Profirei şi ai lui Vasile T. Lovinescu (pe numele adevărat Vasile Teodorescu), profesor de istorie.
A frecventat Gimnaziul ”Alecu Donici” din localitatea natală, cel la care tatăl său era director, unde, timp de patru ani, între 1892-1896, a fost coleg cu Mihail Sadoveanu.
În 1898, a absolvit Liceul Internat din Iaşi, unde i-a avut ca profesori pe Aron Densuşianu, J.B. Hetrat, S. Mehedinţi, M. Pompiliu.
A urmat, apoi, cursurile Facultăţii de Litere din acelaşi oraş, transferându-se la scurt timp, la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, secţia de limbi clasice, pe care a absolvit-o în 1903, cu lucrarea de licenţă ”O chestiune de sintaxă latină”. Aici a audiat cursurile lui Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru, Ovid Densuşianu şi Nicolae Iorga şi i-a avut printre colegi pe Panait Cerna, Ion Petrovici, D. Caracostea.
În perioada studenţiei, în 1900, a colaborat la ziarul ”România jună”, condus de A.C. Popovici (februarie şi aprilie 1900), debutul său semnificativ fiind, la 22 octombrie 1903, cu studiul ”O tragedie antică…”, despre ”Perşii” lui Eschil, publicat în revista ”Litere şi arte”, supliment al cotidianului ”Adevărul”.
A publicat, apoi, foiletoane în ”Epoca” (1904-1906), strânse, mai târziu, în cele două volume ale ”Paşilor pe nisip” (1906).
A devenit profesor de limba latină, în urma examenului de capacitate (locul I), mai întâi, la Şcoala Comercială, apoi la Liceul ”Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti (1904-1906).
A parcurs studii doctorale în Franţa, obţinând titlul mult râvnit, în anul 1909, după susţinerea tezei principale ”Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire” şi a tezei complementare ”Les Voyageurs français en Grece au XIX-e siecle”. Ambele teze au fost publicate în acelaşi an, una prefaţată de Emile Faguet, cealaltă de Gustave Fougeres.
A revenit, apoi, în ţară, iar în octombrie 1910 s-a transferat la Liceul ”Matei Basarab” din Bucureşti, predând şi ore de istorie la Liceul ”Spiru Haret”.
A devenit docent la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde a ţinut un discurs despre Costache Negruzzi.
În anii 1911-1912, a fost profesor suplinitor la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi, însă nu a obţinut titularizarea. A continuat să predea la Liceul ”Matei Basarab” şi, mai târziu, din 1928, şi la Liceul ”Mihai Viteazul” din Bucureşti, de unde în 1938 s-a pensionat din motive de sănătate.
Îi va suplini ocazional pe Pompiliu Eliade, în 1912, şi pe Charles Drouhet, în 1919, la Universitatea din Bucureşti.
În anii Primului Război Mondial a scris numeroase articole politice, apărute în ”Flacăra”, „Lectura pentru toţi”, „Naţionalul”, „Românul”, grupate apoi în volumele „Pagini de război” (1918) şi „În cumpăna vremii” (1919).
În anii 1918 – 1920, a editat magazinul ilustrat „Lectura pentru toţi” şi revista care va impune o nouă direcţie în literatura postbelică – „Sburătorul” (1919-1922; serie nouă, 1926-1927), patronând, până la sfârşitul vieţii, şi cenaclul cu acelaşi nume.
Eliberând critica de sub tirania direcţiilor sociologice, acordând-o cu un limbaj diferenţiat, Eugen Lovinescu este, după Titu Maiorescu, cel mai important critic literar român, el repunând analiza pe terenul autonomiei esteticului, fără a evita factorii istorici şi rolul unui „spirit al veacului” în formarea curentelor şi personalităţilor creatoare.
Lovinescu a încercat să schimbe gândirea şi limbajul criticii literare româneşti şi să îndepărteze inerţiile şi prejudecăţile care dominau, la începutul secolului al XX-lea, literatura română, intrând în polemică cu orientările tradiţionaliste, fiind considerat iniţiatorul criticii române moderne.
Chiar prin ideile pe care le-a prezentat în „Sburătorul”, el stabilea o nouă doctrină, pe care a numit-o „modernism”, care va fi expusă în prima, şi cea mai controversată, lucrare a sa de sinteză, „Istoria civilizaţiei române moderne” (I-III, 1924-1925).
În următoarea sa sinteză, „Istoria literaturii române contemporane” (I-VI, 1926-1929), a formulat o nouă teorie – „Mutaţia valorilor estetice” (în vol. VI). Autorii şi portretele critice din „Critice” şi cele două „istorii” sunt reluate şi îmbogăţite, sub latura morală, în „Memorii” (I-III, 1930-1937) şi „Aqua Forte” (1941).
Eugen Lovinescu a colaborat de-a lungul timpului la ”Convorbiri critice”, ”Viaţa românească”, ”Convorbiri literare”, ”Falanga”, ”Viitorul”, ”Cele trei Crişuri”, ”Noua revistă română”, ”Românul” (Arad), ”Flacăra”, ”Rampa”, ”Adevărul”, ”Naţionalul”, ”Adevărul literar şi artistic”, ”Mişcarea literară”, ”Cuvântul liber”, ”Săptămâna muncii intelectuale şi artistice”, ”Revista Fundaţiilor Regale”, ”Capitala”, ”Vremea”, ”Viaţa”, ”Timpul”, ”Kalende”.
Este autorul a peste 60 de volume de critică, istoriografie literară, proză, traduceri, ceea ce îl recomanda pentru un loc în Academia Română.
În anul 1936, va fi susţinut pentru această poziţie de Ion Petrovici, Mihail Sadoveanu, dar şi de elenistul G. Murnu, dar a întâmpinat opoziţia categorică a lui Nicolae Iorga, care, tradiţionalist radical, nu accepta ideea de modernitate, ceea ce a determinat respingerea candidaturii la votul în plen.
Eugen Lovinescu va deveni membru titular al Academiei Române, abia post-mortem, în 10 septembrie 1991.
În domeniul istoriei literare, Lovinescu a conceput o serie de lucrări de mare valoare, pe lângă monografiile „Gr. Alexandrescu” (1910), „C. Negruzzi” (1913), „Gh. Asachi” (1921), cele mai importante fiind: „Titu Maiorescu” (I-II, 1940), „Petre Carp” (1941), „Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică” (1943), „Titu Maiorescu şi contemporanii lui” (I-II, apărute postum, în 1943-1944), precum şi „Antologia ideologiei junimiste” (1942).
A scris, de asemenea, şi două romane despre Mihai Eminescu („Mite”, 1934; „Bălăuca”, 1935), nuvele, scenete, fantezii, romane reluate sub diferite titluri („Aripa morţii”, „Comedia dragostei”, „Lulu”, „Viaţă dublă”), teatru (drama în trei acte „De peste prag”, 1906), traduceri din operele lui Homer, Tacit, Vergiliu.
A fost căsătorit cu Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, profesoară de limba franceză, cei doi având o fiică, Monica Lovinescu.
Eugen Lovinescu a murit la 16 iulie 1943, la Bucureşti.
După instalarea regimului comunist din România, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost închisă (la vârsta de 71 de ani) în diferite penitenciare și supusă unui regim de exterminare (neadministrare de medicamente acut necesare), pentru a o determina astfel pe fiica ei, Monica Lovinescu, exilată la Paris, să se reîntoarcă în România. Va reuși să salveze de percheziții unul dintre manuscrisele volumelor de Memorii publicat postum, însă biblioteca lui Eugen Lovinescu a fost confiscată și cărțile au fost arse într-o casă conspirativă a Securității Statului din centrul Bucureștiului. Ecaterina Bălăcioiu va muri în detenție, la 7 iunie 1960, la vârsta de 73 de ani.
Monica Lovinescu, critic literar la rându-i, o intelectuală care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist, a trăit și a activat în exil în Franța, fiind una din cele mai cunoscute voci ale postului anticomunist Radio Europa Liberă, unde a realizat, printre altele, emisiunea „Teze și antiteze la Paris”.
Angajamentul ei anticomunist s-a soldat în 1977 cu un atentat asupra vieții sale și cu campanii de calomniere în presa românească și în publicațiile finanțate de către regimul comunist.
Monica Lovinescu trecea la cele veşnice, la Paris, la 20 aprilie 2008, la vârsta de 84 de ani.
În urma arestării soției lui Eugen Lovinescu, procurorul care s-a ocupat de caz s-a mutat imediat în apartamentul din blocul situat în fața Facultății de Drept a Universității din București. Fostul procuror comunist a eliberat acel apartament abia în anul 2001, după un proces lung și obositor. În acel spațiu a început, atunci, să funcționeze fundația „Casa Lovinescu”.
Rador
