„Roma pe care am găsit-o era o cetate de cărămizi, dar când am părăsit-o era o cetate de marmură”, spunea Cezar Augustus… şi am început cu această stare, fiindcă cine a fost la spectacolul Scene bizare dupa Urmuz, cu riscul de-a primi toate cărămizile în cap de la fiecare Brutus contemporan… aşadar cel ce-a văzut spectacolul “Scene Bizare“ după Urmuz a văzut Roma -cetatea de marmură, a văzut Reşiţa aşa cum îi stă bine pusă într-o nouă abordare teatrală şi culturală.
Din suferință se nasc marile capodopere ale oamenirii, pentru că fericirea plictisește, fiind la îndemâna oricui. Sau nu e așa?
Scrierile lui Urmuz răspund, peste ani, oferind cititorilor și spectatorilor un tablou amplu asupra marilor trăiri ale omului, pentru că fiecare dintre noi trebuie să înveţe singurătatea… Teoretic, apariţia operei „Pâlnia şi Stamate”, ce se înscrie în literatura absurdului, se datorează lui Tudor Arghezi, care a stăruit pe lângă reticentul magistrat Demetrescu-Buzău să colaboreze la revista „Cugetul românesc”, mai ales că „printre cei foarte puţini care vor colabora te-am ales în primul rând pe d-ta”, argumenta poetul. Ca urmare, Urmuz acceptă şi prozele „ Pâlnia şi Stamate” şi „Ismail şi Turnavitu” au apărut în revistă în anul 1922.
Umorul negru al prozei lui Urmuz este construit prin persiflarea clişeelor limbii şi din specularea sensului echivoc al unor cuvinte, pe care regizorul Mihaela Panainte a știut foarte bine „să le distribuie” în scenă așa cum afirmă și Nicolae Manolescu care defineşte maniera urmuziană printr-un exemplu concret, dar foarte sugestiv: „Urmuz nu foloseşte pur şi simplu clişeul, dar, schimbându-i intenţionat contextul uzual, atrage deodată atenţia asupra lui. Un lucru asemănător se întâmplă când cineva poartă un costum profesional în afara profesiei sale: un scafandru mergând pe stradă în costumul său subacvatic”.
Rafinamentul dovedit de cheia regizorală al Mihaelei Panainte care a făcut şi adaptarea textului, este într-o notă extrem de fină şi dură în acelaşi timp. Fină pentru sugestiile ce se revarsă din videoproiecţia filmului mut ce declanşează un cod morse ce coboară din fereastra universului peste noi şi dură prin accesibilitatea asumării degradării ce vine prin noi din pâlnia unui televizor sau din aşa zisele graniţe ale absurdului pe care le desenăm complăcându-ne în propria noastră dezolare…gata, în aparență să părăsim corabia ca niște șobolani.
Muzica, luminile, scenografia au îmbrăcat acest spectacol într-un mod foarte lucid, făcând loc pentru fiecare temere, sufocare sau chemare, cărora acvariul propriului suflet le-a ţinut loc de sicriu al efemerităţii umane.
Este un spectacol de colecţie, un mesaj disperat în care actorii au ţinut epilogul unei treceri de la viaţă la moarte , de la supunere la întrebare, într-un decor foarte bine realizat, un acvariu pe pereţii căruia s-a putut scrie, s-a putut vedea, auzii, dar din care nu s-a putut evada… decât prin cel de-al patrulea perete prin care Universul îi privea cu suspiciune şi cu nonşalanţa distanţei ce desparte sufletul de lacrimă.
Am recunoscut în jocul actorilor, o altă Camelia Ghinea, puternică și nonșalantă, i-am aplaudat pe cei trei colegi ai săi, Florin Ibrași, Sorin Fruntelată și Marius Tudor, dar m-am bucurat și de întâlnirea cu debutul celor doi tineri actori, Andreea Bănică și Robert Danci.Dealtfel, Robert Danci s-a impus cu o eleganță actoricească, marca profesorului său Bács Miklós, dominând scena prin personajul pe care l-a încarnat extrem de inteligent .
Distribuția: Andreea Bănică, Florin Ibrași,Camelia Ghinea, Marius Tudor, Robert Danci, Sorin Fruntelată
Univers sonor: Tibor Cári; Grafică video: Sebastian Hamburger; Scenografie: Erika Csegöldi; Regie: Mihaela Panainte
LightDesign: Lucian Moga; Coregrafie: Lavinia Urcan; Regie tehnică: Ilie Stănescu; Regie și Dramatizare: Mihaela Panainte
Premiera spectacolului a avut loc de Ziua Mondială a Teatrului pe 27 martie 2019.
Scenariul dramatic “Scene Bizare“ are la bază volumul în proză al lui Urmuz “Pagini Bizare”.
De la aparitia lor în „Cugetul românesc”, realizată la îndemnul lui Tudor Arghezi, aceste Pagini bizare ale lui Urmuz uimesc şi intrigă şi astăzi publicul spectator sau cititor. Fantasticul se îmbină aici cu ironia într-un joc estetic împins până la absurd. Cu subtilitate, autorul provoacă o criză de comunicare în care sintaxa discursului românesc este mereu subminată de înţelesul cuvintelor, criza pe care o rezolvă ironic.
„Omul, dragul meu, e un paradox. O fiinţă ciudată, exotică. Râde când ar trebui să plângă, plânge când ar trebui să râdă, trăieşte fără minte şi moare fără chef. E slab, zilele îi sunt ca iarba”, mărturisea regretatul scriitor israelian,Amos Oz și până la urmă poți să-i ierți unui om tot… în afară de absență… Teatrul de Vest devine o prezență de care scena românească avea nevoie de mai bine de un deceniu, o confirmare că la Reșița se face teatru de artă!
Anca Bica Bălălău
