[FOTO] Monica Lovinescu a încetat „dizidenţa” pământeană la 20 aprilie 2008, ca o ironie a sorţii sau ca o dreptate, de Ziua Internaţională a Presei Libere!

Motto: „Un adevăr care face rău este oricând preferabil unei minciuni agreabile”. Monica Lovinescu

Articol editat de Radio Resita, 20 aprilie 2021, 07:16 / actualizat: 20 aprilie 2021, 19:40

 Ziua Internațională a Presei Libere, sărbătorită pe 20 aprilie, coincide cu împlinirea celor 13 ani de la „tăcerea” în veşnicie a celei mai cunoscute voci a Radio Europa Liberă: Monica Lovinescu.

„Un adevăr care face rău este oricând preferabil unei minciuni agreabile”, este  unul dintre citatele favorite ale sale , iar adevărul ei rămâne adevărul nostru, un fel de postament testamentar pentru instaurarea bunului simţ în democraţia originală.

Monica Lovinescu a văzut lumina zilei pe 19 noiembrie 1923,  fiică a  criticului literar Eugen Lovinescu şi a profesoarei Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu şi verişoara prozatorului Anton Holban, a scriitorului Vasile Lovinescu şi a dramaturgului Horia Lovinescu.

Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul şi omul de radio Virgil Ierunca. Cuplul Lovinescu-Ierunca a păstrat relaţii apropiate cu figurile importante ale exilului românesc, locuinţa lor pariziană devenind un nod pentru scriitorii şi personalităţile culturale române aflate în vizită la Paris. E de ajuns să-i amintim pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Teodor Cazaban.

Au încercat să-l înţeleagă şi l-au susţinut pe prozatorul Paul Goma.

În 1977, Nicolae Ceauşescu aprobă lichidarea incomodei crainice, care este bătută crunt, în faţa locuinţei sale din Paris. Dusă în comă la spital, scapă cu viaţă. Departe de a se linişti, continuă cu înverşunare să dezvăluie teroarea din ţară.

După Revoluţie, au ales să rămână în Franţa, dar colaborările la „ Europa Liberă” încetează în 1992, pentru că postul şi-a restrâns activitatea.

Cariera

 „S-au îngroşat cefele, s-au mitocănit feţele, s-au idiotizat expresiile”

Monica Lovinescu este una dintre cele mai luminoase figuri ale culturii române. Prezenţa sa publică a fost şi continuă să fie una exemplară – şi etic şi estetic.

Din anul 1947 a trăit și a activat în exil în Franța, fiind una din cele mai cunoscute voci ale postului anticomunist Radio Europa Liberă, unde a realizat, printre altele, emisiunea  „Teze și antiteze la Paris”. Mama sa a sfârșit în închisorile staliniste, un fapt care a marcat-o pentru tot restul vieții. Angajamentul ferm anticomunist s-a soldat în anul 1977 cu un atentat asupra vieții sale și cu campanii de calomniere în presa românească și în publicațiile finanțate de către regimul comunist.

După Revoluție, a ales să rămână în Franța,alaturi de Virgil Ierunca,  supraviețuindu-i soțului său cu câțiva ani. Rămășițele lor pământești au  fost repatriate în 2008, fiind întâmpinate cu onoruri militare.

„… revelaţia mitocăniei, prostiei, inimaginabilului prost-gust sigur de el. E ca o transformare biologică a acestui popor, nu numai a limbii, dar şi a înfăţişării sale. Imposibil să crezi că ţara asta a fost odată civilizată. Uluitor, orice râs îngheaţă pe buze. Se confirmă marea noastră spaimă. Va mai putea fi recuperat ceva? Nu printre scriitori şi artişti (cu ei nu e nici un decalaj), dar în toate celelalte pături sociale. S-au îngroşat cefele, s-au mitocănit feţele, s-au idiotizat expresiile”,mărturisea Monica Lovinescu.

Şi-a luat licenţa în Litere în 1946, la Universitatea din Bucureşti.

La vârsta de opt ani (1931) i se publică un basm în revista Dimineaţa copiilor, iar la vârsta 15 ani îi apar nuvele şi schiţe în revistele Vremea şi Kalende (sub pseudonimul Ioana Tăutu).

După moartea lui Eugen Lovinescu, în 1943, publică sub propriul nume romanul „În contratimp” în Revista Fundaţiilor Regale, iar după război scrie critică teatrală în ziarul Democraţia al lui Anton Dumitriu. A fost asistenta lui Camil Petrescu în cadrul seminarului de teatru condus de acesta.

După instaurarea regimului comunist în România, în septembrie 1947, pleacă în Franţa ca bursieră a statului francez, iar în primele zile ale anului 1948 cere azil politic. Colaborează aici cu articole şi studii despre literatura română şi despre ideologia comunistă care aservise România, publicând în revistele: East Europe, Kontinent, Preuves, L’Alternative, Les Cahiers de l’Est, Témoignages, La France Catholique. Este autoarea capitolului despre teatrul românesc din Histoire du Spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard, 1965).

Traduce în franceză texte româneşti sub pseudonimele Monique Saint-Côme şi Claude Pascal, cel mai cunoscut fiind romanul La vingt-cinquième heure (A douăzeci şi cincea oră) de Virgil Gheorghiu. Colaborează la revistele româneşti din exil: Luceafărul, Caiete de dor, Fiinţa românească, Ethos, Dialog, Agora. După 1990 publică şi în revistele literare şi politice din ţară, în Contrapunct, România literară, 22, etc.

Din anul 1951 şi până în 1974, colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum şi la redacţia centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană.

Începând din 1962, colaborează la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească şi Teze şi Antiteze la Paris. Aceste emisiuni au avut o puternică influenţă în România, în mediile culturale dar şi asupra unui public mult mai larg.

În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale din Paris (8, rue François Pinton), de doi agenţi palestinieni trimişi de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceauşescu. Este transportată în stare de comă la spital.

Cinci zile mai târziu părăseşte spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferinţa de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză şi pentru a denunţa agresiunea la microfonul Europei libere.

Pentru întreaga sa activitate de ziaristă şi critic literar, Monica Lovinescu a fost distinsă cu Diploma de Onoare pe anul 1987 a Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte.

Din anul 1990, editura Humanitas i-a publicat cărţile, jurnalul şi volumele de studii şi articole citite la Europa Liberă.

Înainte de anul 1989, Monica Lovinescu a fost vocea tuturor celor care nu puteau să aibă o voce, iar după 1989 a fost un soi de memento al faptului că societatea și politica românească continuă să fie lipsită de criterii, iar deciziile importante sunt luate tot fără exigență etică.

A încetat „dizidenţa” pământeană  la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, ca o ironie a sorţii sau ca o dreptate, de Ziua Internaţională a Presei Libere, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris.

Dintre toate elogiile apărute  după anunţul morţii sale, cel mai pregnant şi plin de amărăciune pare însă a fi cel adus de Gabriel Liiceanu, editorul din România al operelor Monicăi Lovinescu:

 „Pe  20 aprilie a murit un  erou al adevărului-Monica Lovinescu, de ale cărei vorbe la Europa Liberă s-au agăţat sute de mii de oameni înainte de 1990, a murit în stil românesc; înconjurată adică de ignoranţa, indiferenţa şi uitarea noastră. În ultimii ani, cât a stat literalmente ţintuită la pat, telefonul încetase aproape să sune, iar cărţile ei memorabile apărute în acest răstimp în ţară au făcut obiectul unui interes mediocru. De la un moment dat încolo românii n-au mai avut nevoie, pur şi simplu, de Monica Lovinescu. La ce bun să ţii minte un om a cărui valoare de întrebuinţare dispăruse într-un interludiu al istoriei? Cu fiecare moarte ilustră, îmi spun că avem un adevărat har în a ne sabota sistematic istoria. Şi asta pentru că nu suntem capabili să respectăm minima ei condiţie: civilizaţia aducerii aminte”.

               Marele regret: Cartea Mamei!

Deși, mai bine de o jumătate de secol  nu a trăit în România , a iubit România şi a slujit-o, în numele adevăratelor valori de expresie.

Intelectual rafinat, critic literar, comentator, analist politic, vocea ei inconfundabilă rămâne una din puţinele surse de încredere și putere pe care generaţii de români  au simțit-o în eterul undelor Europei Libere.

 „Eu am de ce s-o admir pe mama, nu doar pe intelectuala care a fost, dar şi pe eroina care a devenit în închisoare, refuzând cu preţul vieţii să dea Securităţii armele (o scrisoare către mine) pentru a mă şantaja. Atunci şi acolo, mama m-a născut a doua oară. După ce-mi dăduse viaţa, mi-a dat şi libertatea să mă comport după firea mea, fără a avea de ales între sinucidere sau a deveni unealta „lor”. Or, cum să găsesc cuvintele pentru a o descrie pe mama fără a cădea în clişeele sublime? Trebuie probabil să ai geniu, iar eu n-am nici măcar talent. Cel puţin nu destul pentru a rivaliza cu un astfel de Model. Totuşi, o singură carte aş fi vrut să scriu: tocmai Cartea Mamei”, a fost regretul uneia dintre cele mai mari personalităţi ale dizidenţei româneşti şi de aceea, măcar astăzi trebuie să încercăm civilizația aducerii aminte: 13 ani de la tăcerea în veşnicie a celei mai cunoscute voci a Radio Europa Liberă-Monica Lovinescu!

Urnele cu cenuşa Monicăi Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost aduse în România şi depuse la Ateneul Român, unde a avut loc o ceremonie comemorativă. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni, urnele au fost păstrate câteva saptămâni în Casa Lovinescu, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său.

Monica Lovinescu donase apartamentul, în anul 2000, fundaţiei Humanitas Aqua-Forte, în vederea reintroducerii acestui loc eminent al culturii române în circuitul cultural bucureştean.

De asemenea, prin testament, Monica Lovinescu şi-a donat casa din Paris statului român, pentru a deveni un loc de studiu si de găzduire pentru cercetători şi bursieri români.

O parte din cronicile literare radio, difuzate de Monica Lovinescu, au apărut în volumul „Unde scurte” (editura „Limite”, Madrid, 1978). Monica Lovinescu a scris capitolul consacrat „Istoriei teatrului românesc” în Histoire des spectacles (Pléiade, editura Gallimard, 1965).

În 1999, preşedintele Emil Constantinescu i-a conferit ordinul Steaua României în rang de Mare Cavaler. În anul 2008, preşedintele Traian Băsescu a decorat-o post-mortem cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer.

Epilog: „Adevăratul curaj este cel fără speranţă”. Monica Lovinescu

Anca Bica Bălălău

Sursa foto: RADOR

Gabriel Liiceanu, „Declaraţie de iubire”, Humanitas, 2000;

Nota redacţiei:

 La iniţiativa organizaţiei “Reporteri fără frontiere”, la 20 aprilie, este marcată ziua internaţională a presei libere.Sărbătoarea a fost instituită anul 1991.

Jurnalismul, în toate formele sale, rămâne o profesie sub presiune, ameninţată în permanenţă în diverse colţuri ale lumii, dovadă stând victimele care se înregistrează an de an.

Rămân numeroase cazurile de jurnalişti care mor, sunt răniţi sau încarceraţi pentru curajul de a spune adevărul.

Organizaţia “Reporteri fără frontiere” militează de peste 3 decenii pentru libertatea presei şi a celei de exprimare în întreaga lume.

La 3 mai, este celebrată ziua mondială a libertăţii presei, hotărâtă de Adunarea Generală a ONU în anul 1993.

Potrivit “Declaraţiei de la Windhoek” (Africa de Sud), “o presă liberă, pluralistă şi independentă este o componentă esenţială a oricărei societăţi democratice”