Aș vrea să îi spunem împreună felicitări și să-i mulțumim, că la foarte scurt timp după cea de-a treia ediție a Festivalului ”Scena ca o stradă”, directorul artistic al Teatrului de Vest Reșița, Dan Mirea, este încă o dată alături de noi. Bine-ai venit, Dan!

Sărut-mâna, mulțumesc de invitație.    

Cortina a căzut peste cea de-a treia ediție a festivalului.

Dacă ar fi să metaforizez, aș spune că poate acest lucru se potrivește foarte bine în acest moment: sigla teatrului cu două măști, una care râde și una care plânge. Una poate plânge de toropeala oboselii și-a luptei de a mă menține treaz zi și noapte pentru că, dincolo de evenimentele care au fost pe parcursul celor 11 zile, au fost și nopți în care aproape că n-am dormit deloc și acea mască care râde, pentru că exprimă bucuria sufletului pe care am avut-o eu și bucuria sufletului pe care am văzut-o pe chipul fiecărui om care a participat la acest festival. Sunt oameni care au venit pentru prima dată la Reșița, sunt oameni care au venit pentru a doua sau poate a treia oară, dar anul acesta a fost altfel: a fost sărbătoare în adevăratul sens al cuvântului, pentru că această stare de bucurie, de împlinire, nu au dat-o doar cei care au participat efectiv ca protagoniști ai acestui festival. Această stare de sărbătoare a dat-o publicul. Nu cred că există bucurie mai mare ca organizator al unui eveniment decât atunci când vezi că oamenii care ies din sală, nu știu cum, în afară de mulțumirile pe care ți le spun, nu știu dacă e starea asta de liniște, dar au o altă privire.

Și atmosfera îți dă așa o stare… Totu-i o stare

După două zile de la începerea festivalului eram îngrozitor de obosit și mă gândeam cum o s-o duc la capăt.

Eeeeei, aici te-ai răsfățat, Dan…

Am auzit oameni care au spus că nu se gândesc că e ultima zi, pentru că vor să se mai joace. Chiar mi-a spus un spectator foarte avizat: ”Domnule Mirea, mai vreau să fiu Puck măcar o zi.”

Mi-a rămas și-acum în cap și ce ai spus tu și atmosfera în care maestrul Matei Vișniec și-a lansat niște cărți la noi și n-aveai loc unde să arunci un ac. Ziceai la un moment dat că trebuia să închiriem Polivalenta. N-a fost nimic exagerat și am avut o mare bucurie, că  cel care a pus o coroană până la urmă, pe această ediție a fost Matei Vișniec şi este extraordinar și felicitări!

Aș ține neapărat să menționez că la acea întâlnire cu Matei Vișniec au fost doar oamenii pe care i-am invitat, pentru că dacă am fi făcut invitația publică, chiar aș fi luat Polivalenta. Asta înseamnă că lucrurile încep să funcționeze, că oamenii au înțeles că nu Matei Vișniec este cel care i-a dus în aces fenomen, ci ideea de a aduce personalități ca Matei Vișniec la Reșița, aici, la capătul lumii. Este un lucru extraordinar! Eu încă mă hrănesc din acest sentiment de împlinire, pentru că, este puțin spus bucurie, este o împlinire pe care nu mi-o pot explica. Întotdeauna am spus că atunci când îmi iese un rol foarte bine, sau când sunt apreciat de critica de specialitate, sau când reușesc să fac ceva bun pentru profesia pe care am ales-o, lucrul ăsta mă împlinește. Pot să exprim ce am simțit în sala de spectacole când am făcut închiderea oficială a acestui festival , pentru că m-am chinuit de 4-5 ori să-i opresc pe oameni din aplauze, să le spun că vrem să închidem festivalul, dar oamenii aplaudau în continuare. S-a aplaudat până pe hol. Apoi un lucru care nu s-a mai întâmplat la Reșița: anul acesta, pentru că aveam de ce să ne bucurăm împreună, am ținut ca, de la actorii de pe scenă, până la publicul din sală, să închinăm cu toții un pahar de șampanie și să spunem ”La mulți ani, teatru!” Asta a fost urarea pe care oamenii și-o spuneau între ei. A plecat de la noi de pe scenă, pentru că noi am încheiat festivalul cu un spectacol. Am deschis cu o premieră și am închis cu un spectacol tot de-al nostru, iubit de public și apreciat, ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”.

Ca-n Hamlet, povestea trebuie spusă mai departe

Oamenii nu au mai plecat din sala de spectacol. Festivalul s-a încheiat și marea realizare a sa a rămas. Iar ce se întâmplă acum în Reșița este o bucurie extraordinară! Astăzi am apucat să mă duc la Bancă să-mi plătesc ratele, trebuie să-mi schimb buletinul și m-au oprit oameni pe stradă, pe care nu i-am întâlnit în viața mea. Una din marile bucurii ale mele a fost să constat că unul dintre actori mi-a zis că ”În sfârșit, am putut să spun unui taximetrist, vă rog să mă duceți la teatru!, iar taximetriștii din Reșița știu unde este teatrul.” Până acum un an-doi se creeau confuzii, erau duși la Casa de Cultură. Chiar unul din marii dramaturgi spunea că atunci când într-o urbe birjarul știe unde e teatrul, în orașul respectiv se face cultură. În Reșița au fost peste 28 de trupe și evenimente în acest maraton cultural, dar reacțiile oamenilor au fost de fiecare dată altele. Dar, de fiecare dată, pozitive.

Acest festival a început cu un spectacol în care ai jucat și tu: ”Migraaaanți”, de Matei Vișniec. Acolo este la un moment dat o aluzie că ceea ce trăim noi astăzi s-ar putea să ne schimbe și pe noi și identitatea noastră. Cred că această ediție a festivalului ne-a schimbat identitatea culturală. Pentru că, așa cum spuneai tu la început într-o conferință de presă, am pus Reșița pe harta culturală europeană.

Așa și trebuie să fie. Am avut colegi, directori de teatru, care m-au întrebat cum am putut să fac. Așa cum spune o replică dintr-un spectacol, ”pur și simplu, să ai curajul s-o faci și s-o faci cu toată credința”. Nimeni nu a dat o șansă acestui festival. De fapt, nimeni nu a dat o șansă teatrului reșițean, cu nu mulți ani în urmă. Nimeni n-a dat o șansă, poate, teatrului românesc. În momentul în care economia românească și societatea au fost într-o derivă totală, teatrul și cultura au fost exemple pozitive, că avem repere, avem unde să ne întoarcem, avem cum să ne salvăm spiritul. Când spiritul moare, nu mai poți face nimic. La Reșița, acest spirit, cum frumos mi-a spus un spectator fidel, o doamnă doctor, spiritul reșițean a fost atâția ani la reanimare. Trebuia resuscitat și acum ne putem bucura că putem să deschidem ușa pentru că a ieșit din comă, ceea ce este foarte mult pentru un teatru ce avea toate șansele să-și piardă identitatea.

Doamna doctor vede un viitor care a început să vadă și să se vadă.

În afara ofertelor repertoriale pe care le-am pregătit publicului și pe care le-am dat ca alternativă, în afară de numărul de spectatori care a crescut foarte mult, Matei Vișniec mi-a spus la plecare, că nu ar vrea să fie în pielea mea. ”Să nu crezi că te așteaptă un drum ușor. Ceea ce ai făcut tu în acest oraș, despre care, în afară de un muzeu de locomotive pe care l-am admirat foarte mult, nu știam nimic, este foarte important.”.

Trebuie să le spunem ascultătorilor de promisiunea maestrului Vișniec, vis-a-vis de ediția a patra a festivalului, că va fi iar prezent într-un mod absolut inedit.

I-am cerut acordul să filmez pentru posteritatea teatrului reșițean această promisiune ”O să mă întorc la Reșița și promit că pentru ce-ați făcut în acest teatru tu și colegii tăi, o să scriu o piesă de teatru special, exclusiv pentru teatrul reșițean despre gări, despre plecări, despre trenuri și despre ce înseamnă mesajul dorului de gară. Asta e o dovadă clară că teatrul reșițean și-a luat de acum încolo responsabilitatea de a nu coborî ștacheta. Să crească nu doar în numărul de reprezentații, ci în valoarea producțiilor și spectacolelor care vor fi invitate în acest festival, a personalităților care vor fi invitate. Este foarte normal ca pe lângă spectacolele de teatru, un festival să aibă și alte activități care să înnobileze. Este un fenomen complex care generează la rândul lui alte și alte evenimente.

Un tsunami cultural, cum îmi place mie să spun. Dane, eu cred că ai reușit să te impui în elita culturală din Banatul de munte și totodată ai reușit să așezi Teatrul de Vest în elita culturală românească. Tot Matei Vișniec a spus la un moment dat să iubești, ca și cum iubirea ar exista. Ce fel de iubire dăruiești tu teatrului ?

Voi răspunde, probabil în percepția unora, de neînțeles. Nu mi-e frică să iubesc teatrul, pentru că nu am de ce. Eu cred că teatrul este exact ceea ce merită oamenii care îl înțeleg. Nimic mai mult. Atâta timp cât faci acest lucru fără a fi condiționat de cineva sau de ceva și atâta timp cât această alternativă pe care ți-o dă teatrul…

Trebuie să înțeleagă ascultătorii că funcția ta de director artistic al Teatrului de Vest nu te obliga să faci festivaluri. Ca o glumă, am să-ți spun că nu ți-au scos femeile păr alb cât ți-au scos aceste festivaluri. Nu scrie în fișa postului. Trebuie să asiguri un repertoriu, puteai până la urmă să rămâi la veșnicele comedii mai mult sau mai puțin de calitate, nu să te riști după niște ani destul de mulți, din păcate, cu spectacole ce au introdus spectatorul în povestea care se întâmplă pe scenă. Putem gândi la ”Angel”, la ”Migraaanți”, ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Cred că ele te-au pus și în ușoara situație ca spectatorul să spună ”Eu am venit să mă râd, nu să gândesc, nu să plec pe stradă cu niște stări pe care să mi le analizez”. Totuși, ai avut curaj și pentru asta din suflet te felicit, că ai schimbat repertoriul și să faci teatru-artă.

Nimic nu e nou în teatru, nimic nu e nou sub soare. Când am luat această hotărâre riscantă, așa cum spui, și nu numai că e riscantă, am avut și condiția de perdant de multe ori, pentru că o parte de oameni, inclusiv din teatru, m-au întrebat de ce, de ce acum, au fost și alții care au încercat și nu au reușit. Ceea ce trebuie să înțelegem noi este că, nu doar tehnologia evoluează, ci și teatrul evoluează. Dacă nu ne raportăm și noi la ce înseamnă suflul teatral, la ce înseamnă condiția și percepția, nu doar a spectatorului despre actul artistic, ci și a omului de specialitate, eu am mers foarte mult prin țară și prin străinătate, mai ales la festivalurile din țară și am văzut care este suflul, care este noua percepție a spectatorului despre teatru, că teatrul nu este o alternativă pentru oamenii care nu înțeleg, de a le ocupa timpul liber. Am fost întrebat la un moment dat că dacă plătesc, vreau să râd. La care eu i-am răspuns ”Oare tu poți să plătești cât pot eu să te fac să râzi?” Inclusiv unul din dascălii mei, pe care-l stimez foarte mult, de la Facultatea de regie, mi-a spus ”Niciodată în viață să nu faci teatru pentru oamenii care nu înțeleg, pentru că nu pentru ăia se face teatru”. Să terminăm odată cu acest stigmat al teatrului de provincie și că spectatorul de provincie nu înțelege, nu face diferența între calitate și spectacole de mai puțină calitate. Nu este adevărat. În toate orașele din această țară se găsește public care înțelege și la urma urmei teatrul are și rolul educativ, de a cultiva spectatorul. Când spectatorul iese din sala de spectacol și nu și-a pus o întrebare sau nu are ceva în plus, înseamnă că actul artistic nu și-a îndeplinit misiunea.   

Avem niște prieteni comuni și chiar vreau să le spun numele: Marius Stan, au fost absolut la toate spectacolele. Și ca ei, îmi cer scuze față de mulți alții, care au venit în familie și a costat până la urmă ceva, dar au venit și s-au bucurat ca niște copii.

Peste tot exisă un public care reacționează, doar că tu trebuie să le dai, nu vor nimic altceva decât să-și potolească setea. Acesta a fost și considerentul pentru care, în acest festival nu m-am gândit neapărat doar la un segment de public. Am vrut să împac toate gusturile, dar am vrut și să ridic standardele.

Ai avut de la tragedie la comedie, la dramă, dar, la cote elevate. Nu șușe…

Da, am vrut să fac un spectacol galonat în care publicul să vadă ce înseamnă profesionalismul în teatru, nu doar să aibă bucuria spirituală că a văzut un spectacol bun.

Marius Manole, (spectacolul lui l-am văzut și la București, l-am văzut și la Reșița, asta înseamnă un om care își respectă publicul și meseria), a jucat la fel,  nu a tras la public, nu a zis ”Vai, vin în provincie, fac ceva să fie”.

Toți oamenii care au fost în acest festival, față de edițiile trecute, au venit chiar ei la acest festival cu o altă stare de spirit și la ora actuală am fost nevoit să refuz câteva companii de teatru și câteva teatre, pentru că nu am mai avut spațiul ca ei să-și poată prezenta producțiile. Ceea ce nu e puțin.

Cum a fost ziua dedicată amintirii lui George Drăgulescu?

A fost exact ceea ce merita George. Nimic mai mult sau mai puțin. Oamenii au venit să-l întâlnească pe George, chiar și cei care nu l-au cunoscut. Am reușit prin strădania unor colegi de-ai mei să sintetizăm atât cât am putut noi, din viața lui în teatru. Am pus pe scenă o cabină a lui, inscripționată ”George Drăgulescu” și am făcut un mic scenariu în care oamenii au avut ocazia să vadă un om tânăr, un colaborator al nostru, care intră în cabina lui George și nu i-o poate întina și am mai făcut o chestie extraordinară, un moment foarte emoționant: tante Ștefi a urcat pe scenă și ea i-a pus hainele de spectacol în cabină, lui George. Ea a acceptat acest lucru iar în momentul când oamenii din teatru și spectatorii au văzut-o pe tante Ștefi pe scenă, toată lumea a plâns, pentru că, vezi tu, teatrul este exact ceea ce nu găsești în altă parte, este TOT ce nu găsești în altă parte. Aceste momente nu le poți explica. Le poți filma, le poți povesti celor apropiați, le poți povesti oamenilor de lângă tine, dar când un om ca tante Ștefi care, a slujit această scenă, i-a dus pantofii lui George și costumul lui …

deja nu a mai fost nici o diferență între vis și realitate…

Și am încheiat cu Dinică ”Sunt vagabondul vieții mele” iar toate pozele care au fost expuse și toate costumele lui George au fost luminate de reflectoarele teatrului, iar oamenii n-au respirat pe acest moment. A fost un moment unic. I-am făcut și un trofeu pe care i-am scris ”Teatrul reșițean îți mulțumește” pe care l-am dat familiei lui. Acolo s-au întâlnit oameni pe care nu i-am mai văzut de cel puțin 15 de ani. Au venit foști angajați ai teatrului, au venit oameni care l-au cunoscut pe George, și-au dat mâna și ne-am amintit cu bucurie, aplaudându-l pe George, așa cum merită s-o facem în fiecare zi. George merita lucrul ăsta. Dacă Dumnezeu mă ține sănătos, promit oamenilor care l-au cunoscut și celorlalți actori reșițeni, chiar dacă poate unii dintre ei n-au avut genialitatea lui George, dar l-au urmat în povestea asta, au crezut cu aceeași nebunie cu care cred eu că teatrul reșițean poate să se reinventeze, au crezut… Să nu uităm că în acest teatru au fost perioade de Siberie, la propriu, când noi jucam pe scenă, în ”Soldatul Fanfaron” apa a înghețat în cupe și noi aveam spectatori în sală, nu mulț,i dar ăceia puțini care au fost, ăceia au contat. Atunci când nu mai e nimeni, așa cum se întâmplă în piețele mari din capitalele europene și vezi câte un mim, câte un actor, câte un muzician stă și cântă, el cântă unui singur om și când nu mai e nimeni și sunetul tace. Ori teatrul a trecut prin această perioadă, iar acum n-avea dreptul … C-am avut eu acest curaj și-această nebunie, vor fi alții în urma mea care o vor face. M-a întrebat cineva apropiat mie, ce-aș face acum dacă mâine aș pleca din teatru. Până când m-aș îndepărta de el aș aplauda spectatorii, aș aplauda oamenii în chestia asta, pentru că de mâine deja mă apuc să mă gândesc cum o să fie fac fac următoarea ediție. Să mă gândesc cum onorez invitațiile în festivalurile unde deja am fost invitați, cum o să fac să-i răspund lui Matei Vișniec pentru incredibila modestie și noblețe.

Oamenii mari, spiritele mari luminează tot în jurul lor. Care a fost sprijinul autorităților județene și locale?

Eu nu pot să nu respect oamenii care, datorită politicului sunt în poziții decisive, în forurile de conducere.

Ai fost sprijinit?

Și așa cum am spus în deschiderea acestui festival, am văzut un președinte de Consiliu Județean. În sala de spectacole, la închiderea festivalului au fost Siviu Hurduzeu, președintele CJ,Ionuţ Popovici vicepreședintele CJ,Ioan Popa, primarul municipiului Reșița și au aplaudat în picioare teatrul reșițean  și actul artistic. Pentru mine pare o minune, dacă timp de ani de zile m-am străduit prin tot felul de inițiative să reușesc să aduc oamenii care, la urma urmei decid viitorul unui teatru, să reușesc să-i motivez, uite că acest festival a unit oameni din partide diferite. I-am spus în foaier domnului președinte de CJ la final, numai și pentru atât, mi-am dorit ca dumneavoastră și cei care orânduiesc destinele acestei instituții să vadă câtă muncă e și nimic nu-i întâmplător, vreau să-ți spun că s-a întâmplat un lucru inedit, pe care o să-l consemnez dacă,  Dumnezeu o să mă țină în viață, cred că cel mai important moment nu a fost spectacolul. Fiind două spectacole, la final, de fapt în fiecare zi au fost două, președintele CJ a intrat în sala de spectacole cu 10 minute înainte de începerea spectacolului și în scenă încă se monta decor, se făceau lumini, se spăla scena și a văzut acea lume pe care orice om care orânduie destinul  unor oameni ai unei instituții trebuie s-o vadă. La final mi-a spus ”Pentru mine specatcolul a început în momentul în care am intrat în sală și când am văzut că mașiniștii montau decor, luminiștii puneau lumina, sunetistul întindea cablurile, femeile de serviciu spălau scena iar voi, actorii vă căutaţi  reperele pe unde să intraţi”.  Ce vrei mai mult de atât?

Păi ne-a declarat atunci că sprijină și va sprijini, pentru că și cultura este o modalitate de a aduce toți ochii asupra județului.

Într-adevăr, Cultura unește,  ne aflăm pe un trend ascendent. Aș vrea să te întreb, acum, ce ai de gând cu următoarea ediție a festivalului?  Mi-am propus și ne-ai promis că vei fi cel puțin o dată pe lună în studio, să vorbim și să transmitem celor care ne ascultă, celor care vă aplaudă, gândurile și proiectele tale.

Așa cum am fost sincer cu profesia pe care mi-am ales-o, așa va fi și răspunsul meu… Cel mai tare mă bucură în viață când văd actori mai buni decât mine, pentru că asta mă determină să nu mă las.

Dan, eu îți mulțumesc și te felicit încă o dată, am reușit să spun cu mândrie că sunt de la Reșița,  unde avem un teatru bun, un teatru-artă, visul meu, teatru de calitate, care mi-a smuls zâmbete, lacrimi, mi-a pus întrebări, mai am la multe să-mi răspund și care, până la urmă, și-a îndeplinit scopul. Scopul pe care-l avem și noi, în radio: Emoția. Și, exact cum spui am revăzut în foaierul teatrului oameni dragi, oameni pe care-i iubesc, din urbea noastră, oameni de care mi-era dor și nu aveam prilejul să mă întâlnesc în altă parte cu domniile lor. Te felicit din tot sufletul,  așa cum se spune în teatru: LAUDATIO ! Îl meriți din plin. Aș vrea, pentru că meriți, să transmiți un gând ascultătorilor Radio Reșița.

Știu că există un ascultător, mi-a demonstrat că indiferent unde ai fi, atunci când crezi în ceva și când spiritul există, lucrurile pot fi frumoase, un ascultător fidel al vostru, care  mi-a trimis în cont bani pentru două abonamente. Aceste două abonamente au ajuns la doi oameni care n-ar fi avut posibilitatea niciodată să ajungă într-o sală de spectacol. Vreau să-i mulțumesc doamnei Ana Popa pentru acest gest frumos și va veni ziua în care acești oameni care, au primit aceste abonamente îi vor mulțumi personal. Am plecat de la gestul acestui om încheind mulțumind publicului, pentru că vreau să spun ceva și vreau să asculte și să înțeleagă ascultătorii voștri, care nu sunt puțini deloc, că de fapt, ceea ce s-a întâmplat la Reșița, s-a întâmplat pentru că nu am fost singur niciodată.

Câștigăm în echipă sau pierdem fiecare, în felul lui…

… și-atunci când am crezut că sunt singur, și-atunci când m-au lăsat puterile și speranța și m-au cotropit încercările și disperările, eu am avut un crez. Iar acești oameni, pe care i-am văzut seară de seară în sala de spectacol și pe care-i văd cu frecvență la toate spectacolele noastre, începând de la părinții și bunicii care-și aduc copiii, până la spectatorii maturi, au venit la teatru și au adus aplauzele lor, au adus speranța lor și pentru asta, așa cum ai spus tu, aș spune eu publicului reșițean Laudatio. Acești oameni au acordat speranță și ne-au mai dat o șansă atunci când noi nu le-am dat nimic în schimb, iar acești oameni meritau acest lucru. Acest festival se putea face chiar fără mine, dar fără ei nu se putea face. Teatrul reșițean vă mulțumește.

Teatrul e viul, pentru vii, ca și radioul…

De asta le mulțumesc fiecăruia în parte și tuturor în același timp.

Deci, mie nu-mi rămâne decât să le spun ascultătorilor noștri să vină la teatru !

Iar mie nu-mi rămâne decât să spun că este extraordinar s-asculți Radio Reșița, pentru că și eu și ceilalți, suntem în sufletele și casele voastre datorită radioului reșițean.

Anca Bica Bălălău

 

 

3 COMENTARII

  1. 1. G.D. era atins de ,,genialitate,, pentru că voi erați și continuați să fiți mediocri.
    2. Vă îmbătați cu apă rece!(sau infatuare pe nimic)!!!
    3.-Laudațio-al Doamnei Bica pentru dl. Mirea, are legătură cu angajarea domnului Bălălău(soțul doamnei Bica) la Teatrul de vest?////?

    • ”VIOLETA” aţi reapărut sub mantaua aceluiaşi anonimat…Festivalul ”Scena ca o stradă” a fost un succes, mărturia publicului şi a cronicilor din media de specialitate.
      George Drăgulescu este recunoscut la nivel naţional de mari actori români şi a scris o filă importantă în istoria teatrului românesc.
      Aş vrea să reţineţi pe viitor, mulţumindu-vă că mă citiţi şi vă pasă de …familia mea:LAUDATIO se scrie cu T, nu cu Ţ.O zi frumoasă!

      • Invitatul de onoare al festivalului a fost dramaturgul, cel mai jucat la ora actuală,Matei Vișniec, ceea ce reprezintă o mare onoare pentru Banatul de Munte.

Comments are closed.