Prezent pentru a treia oară în cadrul Festivalului Internațional “George Enescu”, Boris Brovtsyn revine la București ca solist al Orchestrei de Cameră din Lausanne, ansamblu alături de care cântă în premieră. În 10 septembrie, pe scena Ateneului Român a cântat Concertul nr. 2 de Prokofiev, unul dintre autorii săi preferați, așa că se întrunesc toate motivele pentru o versiune sonoră de referință asupra acestei partituri.

Boris Brovstyn, am avut  ocazia să vă ascultăm din nou la București în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, de această dată alături de Orchestra de Cameră din Lausanne. Cu ce sentimente v-ați  întors  aici?

Toți românii au putut contribui la un moment dat pentru refacerea Ateneului Român iar în prezent simți că această tradiție continuă și asigură succesul festivalului

De fiecare dată când te întorci în cadrul unui festival vii cu sentimentul că ai făcut o treabă bună data trecută. Aceasta este cea de-a treia mea prezență aici și mereu am simțit, din prima clipă, contribuția uriașă pe care o are întreaga țară pentru ca acest festival să aibă loc. Din câte am înțeles, toți românii au putut contribui la un moment dat pentru refacerea Ateneului Român iar în prezent simți că această tradiție continuă și asigură succesul festivalului. Să fii parte a unui astfel de context te face să te simți special și foarte privilegiat. Sunt onorat să mă aflu aici.

Veți interpreta pe scena Ateneului Român cel de-al doilea concert pentru vioară și orchestră de Serghei Prokofiev. Este o lucrare compusă la Paris, Voronezh și Baku, ce a avut premiera la Madrid, partitură în care mulți au văzut o ambivalență emoțională care reflecta starea de spirit din acea perioadă a compozitorului. Cum ați descrie această lucrare?

Cred că partitura demonstrează mai ales incredibila flexibilitate stilistică a lui Prokofiev, pentru că nu este deloc întâmplător ca o lucrare care a avut premiera la Madrid să aibă în componența orchestrei, în ultima sa mișcare, castanietele, așadar o clară trimitere culturală. Este incredibil când te gândești că, la cât de cosmopolit era Prokofiev, acesta a preferat totuși ca în anii 30 să se întoarcă în Rusia, un loc unde creativitatea lui nu era neapărat stimulată și apreciată. Citindu-i jurnalul, observi că nu suporta competiția cu Stravinski și probabil că a fost genul de persoană care a preferat să încarneze celebrele cuvinte ale lui John Milton din Paradisul pierdut: Domnește în Iad și slujește în Rai.

 Care sunt principalele dificultăți, nu neapărat de ordin tehnic, pe care le pune Concertul nr. 2 de Prokofiev?

Cred că cele trei mișcări ale sale sunt foarte diferite. Prima este aproape ca o călătorie cu reminiscențe lirice pe tot parcursul său, în timp ce a doua îi poate tenta pe unii să o interpreteze ca pe un cântec de dragoste dar nu cred că acesta este mesajul. Mult timp acest concert a fost comparat cu baletul Romeo și Julieta, scris aproximativ în aceeași perioadă. Cred însă că dacă ascultăm un alt balet al său, Floarea de piatră, nu la fel de cunoscut, observăm chiar mai multe similitudini pe terenul lumii de basm. Există în această parte secundă un extraordinar caleidoscop de imagini, de personaje care te împresoară și ajungi ca la un moment dat să te și pierzi între atâtea crâmpeie, neștiind ce urmează să se mai întâmple sau ce tocmai a fost. Ultima mișcare este cu adevărat provocatoare și sper să nu regret că am spus-o, oribil de memorat. Când intri în Coda, bătăile inimii ți se accelerează în mod dramatic din cauza alternanței rapide de măsuri diferite, e foarte greu să ții tot ansamblul împreună la final, totul sună aproape mecanic. Elementul uman aproape că zboară pe fereastră în ultima mișcare. Așadar, fiecare parte aduce o provocare diferită și asta este, din punctul meu de vedere, principala dificultate a acestei lucrări.

Aveți peste 50 de concerte în repertoriu. Există unele pe care le preferați în această perioadă în mod special?

Sunt opusuri pe care le admir de la distanță și opusuri pe care iubesc să le interpretez iar aceste două categorii nu se intersectează neapărat. Am un interes special pentru lucrări care nu sunt abordate atât de des precum ar merita. Ca să vă ofer câteva exemple, aș menționa op.8 de Richard Strauss, o partitură timpurie absolut minunată care nu are nimic de-a face cu lucrările sale ulterioare, cu poemele simfonice, cu operele sale. Este însă un concert promițător iar Eduard Hanslick, faimosul critic muzical al vremii, iubea această partitură, o considera foarte valoroasă. Un alt exemplu ar fi cel de-al doilea concert pentru vioară și orchestră de Ernst von Dohnany, o lucrare aproape simfonică, structurată în patru mișcări și cu o scriitură simfonică extrem de interesantă, ce include aproape orice instrument din orchestră cu exceția viorilor. Astfel, solistul este singurul violonist de pe scenă! Pentru a interpreta însă acest gen de opusuri ai nevoie de promotori care să aibă totală încredere în tine iar acest lucru se întâmplă din păcate destul de rar în zilele noastre. Desigur, n-am nimic împotriva hiturilor concertante compuse de Beethoven, Brahms și Ceaikovski, pentru că acestea înseamnă unele dintre cele mai frumoase pagini care au fost scrise vreodată dar personal prefer să nu le interpretez încontinuu.

Într-un interviu precedent mărturiseați că sunteți atras de clasicii germani și de compozitorii ruși ai secolului 20 dar și de ideea disidenței în muzică, atât de evidentă la Șostakovici, de exemplu. Este un subiect cu adevărat pasionant. Cum s-a născut acest interes?

Mare parte din fascinația pentru acest subiect vine din familie, pentru că am crescut în anii `80 în Uniunea Sovietică și acasă avem o mulțime de volume tipărite neoficial, cărți produse pe ascuns și care erau distribuite din casă în casă. Acestea erau interzise, așa cum multe lucruri erau interzise în acea vreme și desigur, există și niște nuanțe romantice în acestă istorie dar în același timp, în esență este vorba despre libertate și suprimarea libertății de exprimare. Cred că este vorba despre tenacitatea urmăririi unui crez și despre forțele care intervin în împiedicarea acestei acțiuni. Este o confruntare care m-a fascinat mereu ca și felul în care arta a reușit să supraviețuiască în astfel de condiții. La fel ca o plantă micuță care își fac încăpățânată loc pe un teren arid este și arta care reușește să supraviețuiască și să se exprime pe sine în circumstanțe foarte dure. Uneori poate produce rezultate cu adevărat fascinante.

Sunteți apreciat pentru tehnica dumneavoastră extraordinară, pentru rubatoul pe care îl folosiți dar și pentru forța dumneavoastră expresivă. Ce sfat le-ați oferi tinerilor violoniști pentru a-și îmbunătăți tehnica interpretării?

Le-aș spune, probabil, că mereu am încercat să caut un echilibru între ceea ce există în muzică și ceea ce este în propria ta inimă. Cred că secretul este să conciliezi ambele direcții și sigur, este mai ușor să o spui decât să o realizezi dar în același timp am convingerea că muzica este atât de importantă pentru noi pentru că, într-un fel, este o reflexie a vieții. Observ că există această tendință, mai ales în rândul tinerilor interpreți, de a trata muzica doar ca pe un simplu vehicul care le exprimă propriile idei și pot înțelege că este un mod de gândire interesant dar care, de fapt, în final, te limitează, pentru că vei ignora spectrul mult mai complex de emoții și stări pe care muzica le poate revela. Cred că întrebarea pe care aș dori să și-o adreseze cei aflați la începutul carierei ar fi următoarea: cum este lucrarea pe care o cânt și ce pot face eu pentru a o interpreta cât mai bine? Cum îi pot face dreptate acestei partituri? Este o întrebare mult mai provocatoare și mai interesantă decât cea legată de ce ar dori ei mai degrabă să facă.

 Ați cântat multă vreme pe o vioară Vuillaume din 1862…

Acea vioară este în prezent vândută. Am o alta acum, care mi se potrivește foarte bine, nu este un instrument care i-ar extazia pe cunoscători dar este o vioară cu adevărat bună. Cred că această fascinație pe care oamenii o au pentru instrumentele italiene vechi este în același timp justificată și nejustificată. Desigur că multe dintre ele sunt instrumente extraordinare dar altele, care costă milioane de dolari, sunt pur și simplu nepotrivite din punct de vedere interpretativ. Sunt instrumente construite de oameni și ca orice fel de oameni și lutierii italieni din vechime aveau zile bune dar și zile proaste. Chiar și lutierii celebri aveau astfel de scăpări. Am întâlnit viori Stradivarius, viori del Gesu de acest fel și dacă cineva mi-ar fi spus că ele vor fi singurele instrumente pe care le voi avea întreaga viață m-aș fi gândit serios să-mi schimb profesia. Pentru mine, un instrument este o unealtă care te ajută să exprimi idei iar dacă nu reușesc să fac asta atunci nu am la îndemână instrumentul potrivit. Acesta ar trebui să-ți potențeze expresivitatea, nu să ți-o limiteze.

Ioana Marghita

(A.B.B.)