În ultimul timp tot mai mult se promovează ideea dezbinării românilor în Serbia şi acest fapt nu este deloc întâmplător.
Dacă această idee a ajuns să fie imaginea în exterior a comunităţii, atunci cu mult agravează şi dăunează şi aşa stadiului nu prea fericit al românilor din Serbia.
În Timoc avem o comunitate care încă luptă pentru recunoaşterea drepturilor elementare, în Voivodina avem o comunitate recunoscută, dar care treptat se stinge, unde se închid clasele româneşti, se pierd activităţile culturale, dispare limba, se pierde identitatea.
Ajungem la concluzia că ambele comunităţi, din Voivodina şi Timoc, au nevoie de redeşteptare naţională.
Dacă de-a lungul secolelor, până la al II-lea război mondial, îţi menţineai identitatea nu fiindcă erau programe gândite pentru asta, ci pentru că pe atunci comunicarea cu exteriorul era una minimă, iar majoritatea activităţilor le-ai desfăşurat în sânul comunităţii tale, adeseori aceasta însemna satul tău. Astăzi acest lucru nu mai este cu putinţă.
Nici pentru zilele de astăzi nu trebuie să inventăm roata. Putem arunca o privire în ograda altor naţionalităţi. Altă soluţie momentan nici nu prea există, fiindcă nu poţi fi exemplu într-un domeniu în care eşti codaş. Dar… nu o facem…
Noi căutăm justificări eşecurilor noastre. Eşecuri care nu sunt de astăzi, de ieri. Dar asta mai puţin contează, contează ca justificarea să sune frumoş să dea bine pe moment. Că aceasta nu contribuie cu nimic românului de rând din Serbia, asta mai puţin contează, de lucru acesta nimeni nici nu se prea interesează.
Astăzi, foarte uşor auzi „românii din Serbia sunt dezbinaţi şi nu îi prea poţi ajuta în acest context”. Ce justificare genială! Poţi fi mândru că nu eşti tu vinovatul. Nu mai contează că nu ai făcut nimic pe parcursul deceniilor, şi puteai. Sau poate gurile rele să spună, chiar tu contribui la dezbinare, ca să te justifici. Oricum ar fi, nu este de folos la nimeni, nici celor care se ocupă profesional reprezentând instituţiile înfiinţate special să se ocupe de această problematică, şi nu prea au cum să-şi justifice salariile primite, dar nici celor care activează voluntar în rândul ONG-urilor.
Dar dacă tot vorbim de problemele cu care ne confruntăm, care ar fi soluţiile? Deoarece dacă ne transformăm în analişti de probleme şi nu venim pentru început măcar cu câteva soluţii, ce rost mai au aceste analize?
O şansă mare a existaţ dar ea este deja una ratată. Cetăţenia română. Aveam şansa de la stadiul de minoritate să trecem la stadiul de cetăţeni ai României, să devenim români „cu acte”. Însă, din păcate Parlamentul României aproape în unanimitate a spuş nu. Cum de obicei se întâmplă, nimeni niciodată nu dat şi nici nu va da explicaţie.
Dacă luăm ipoteza că în stadiul actual, reprezentanţii organizaţiilor româneşti se luptă pentru „şefie”. Nu există în Serbia nici un ONG susţinuţ în sensul că fără nici o problemă îşi poate desfăşura activităţile. Rezultă că pentru activităţile tale de zi cu zi, eşti nevoit singur să te descurci, dacă doreşti să ai o activitate. Înseamnă să-ţi rupi din timpul tău, să pui maşina ta la bătaie şi să îţi susţii singur financiar cheltuielile. Cam asta ar fi scurta descriere a unui „leader” român din Serbia. Cu cât mai multe activităţi ai, cu atât îţi sunt sacrificiile mai mari. Doar în cazul când nu ai nici o activitate, atunci nici nu ai bătaie de cap.
Ce ar fi ca toţi ”certaţii” să ne retragem, fiindcă fiecare ar avea foloase personale imense câştigate din cauza celor mai sus menţionate, să lăsăm pe alţii să se organizeze, să nu mai fie dezbinări, şi în felul acesta putem fi ajutaţi şi nu mai suntem dezbinaţi, plecând de la ipoteza că toţi sunt binevoitori.
Pe de altă parte, oare avem capacitatea de a lua modelul Ungariei? Modelul Ungariei ar fi colaborare cu o organizaţie unică parteneră al Statului Maghiar. Dacă s-ar lua acest model, Statul Român să ia atitudine oficială alegând organizaţia parteneră oricare se consideră că are capacitatea de a începe un drum, o implementare strategică. Nu se mai încurajează dezbinarea, toţi ceilalţi ar fi nevoiţi să se coaguleze într-o singură organizaţie.
Să nu creadă nimeni, că nu există încercări de divizare a minorităţii maghiare în Serbia. Însă este mare diferenţa atunci când Budapesta are o părere formată, şi o politică clară încă de după Primul Război Mondial încoace. Politică care are continuitate, indiferent de cine vine la putere, doar adaptată vremurilor de astăzi, având plan de acţiune la nivel de decenii cu analize periodice (a se consulta site-ul Uniunii Democratice a Maghiarilor din Voivodina).
Cum este la noi? Noi trebuie să demonstrăm, că cei dinaintea noastră, tot ce au făcut au făcut prost. Noi suntem incomparabil mai buni. Această demonstrare, adesea se schimbă mult mai des decât perioada mandatului de 4 ani, din cauza instabilităţii politice. S-ar putea aplica modelul maghiar? Nu prea, fiindcă al nostru este mai democratic decât al maghiarilor, noi susţinem pe toţi, dar pe nimeni concret, iar pe lângă haosul creat, plus că nu există rezultate, nu este vina nimănui, în condiţiile în care românii din Serbia sunt dezbinaţi.
Soluţia poate fi doar acţiunea în baza unei strategii sistematice pe lungă durată, care va schimba analiza actuală şi evidenţierea problemelor în soluţii concrete şi schimbările pozitive în cadrul minorităţii româneşti din Serbia.
Altfel, al cui va fi eşecul? Al meu, doarece nu reuşesc să realizez obiectivele propuse, a tuturor celor implicaţi în această problematică, a instituţiilor care de prea mult timp nu-şi găsesc mecanismele de funcţionare. Procesul de asimilare este unul ireversibil.
Comunitatea Românilor din Serbia
