Pepenele roșu este fructul vedetă al verii. Savurat pe plajă, în tabere, oriunde în aer liber sau acasă, nimic nu se compară cu o felie răcoritoare și implicit o sursă excelentă de vitamina C.
Elena Loredana Zăvadă aduce la Piața Reşiţa Sud, în fiecare an, lubenițe roșii, mari și dulci din soiul Sorento pe care îl cultivă de peste 20 de ani. Alegerea de a crește acest tip de cultură are origini familiale, atât de la părinții ei, cât și de la cei ai soțului (n.r. Alin Zăvadă).
I-am făcut o vizită producătoarei şi am aflat istoria lubeniţelor şi a pepenilor de Unirea, Dolj.
“De aproape 17 ani vin cu lubeniţă şi pepene în Reşiţa şi aduc pe piaţă soiul “Sorento” pe care-l cultiv. Are coaja verde cu dungi, foarte subţire şi cu miez roşu. Clienţii, m-i i-am format în decursul anilor cu acest soi. Acasă în Dolj am o plantaţie de două hectare şi jumătate de pepene galben şi lubeniţă, pe care le cultiv în 4 serii ca să am o perioadă mai lungă de vegetaţie şi de producţie pentru că dacă l-aş cultiva totul odată ar trece în 2-3 săptămâni, dar aşa rodeşte un timp mai îndelungat. Ca să ştie oamenii că e coaptă, lubeniţa are o pată galbenă dedesubt pe care stă pe sol. dacă văd pata aceea pot şti sigur că e coaptă. Noi numai să o vedem, ştim dacă e coaptă sau nu. Când e codiţa verde, automat e şi proaspătă, pata galbenă ne arată că e coaptă, iar dulceaţa i-o dă şi soiul. Plantaţia am preluat-o de la părinţi, care şi ei se ocupau deja de mulţi ani înainte îde această cultură, dar o desfăceau la Sfântul Gheorghe, judeţul Covasna, iar socrii şi soţul veneau în Reşiţa. La început nu am avut loc, nici experienţă în desfacere, dar treptat m-am perfecţionat şi am acumulat şi clienţi tot mai mulţi de la un an la altul, care ne aşteaptă în fiecare vară. Noi ne-am format o paletă de clienţi şi omului trebuie să îi dai marfă bună. O dată de două ori, ia ce nimereşte, dar dacă şi a treia oară tot aşa se întâmplă îl pierzi pentru că pe banul care îl face greu, vrea şi calitate. Eu am rămas fidelă soiului “Sorento”, dar anul acesta am mai adăugat un soi cu coaja verde închis spre negru pentru că cei mai în vârstă îl cereau pentru că au crescut cu acela. Seminţele soiurilor care le cultiv sunt româneşti şi le cumpăr din magazine de profil pentru că dacă nu sunt tratate, avem mari bătăi de cap cu goangele. Nu e nimic simplu în agricultură, dar avem condiţii de udat în sensul că ne-am forat puţuri, avem generatoare pe benzină, investim în seminţe, în folii, în sistemele de picurare. Pe vremea lui Ceauşescu existau canalele de irigaţii şi erau funcţionale, dar acum s-a furat totul şi acestea sunt goale. Plantaţia mea este aproape de localitatea Cetate, iar Dunărea e la 7 km de mine. Care au avut condiţii să ude, au avut parte şi de producţii, care nu, nu pentru că a fost mult soare, dar le trebuia şi apă pe măsură. Eu pot spune că am avut parte de o producţie bună; mici probleme au fost la începutul sezonului. Eu fac răsadul acasă, pun seminţele în alveole în solar şi când răsadul este de o palmă îl transferăm în câmp. Prima serie o semănăm în martie şi anul acesta a fost foarte cald şi imediat după ce l-am transferat în câmp s-a instalat frigul şi plantele au stagnat cam două săptămâni, dar au rezistat; fapt care s-a văzut şi la venirea mea întârziată pe piaţă. Lubeniţele necoapte rămân în câmp pentru că e imposibil să culegi totul pentru că lucrăm doar în familie, atâta timp cât sunt şi eu încă acasă, muncim toţi şi când plec la piaţă, rămâne soţul, un unchi şi un nepot de-al său pentru că nu găsim forţă de muncă. Acum i-au cu toţii ajutor social şi stau la terasă cu o bere în faţă şi noi căutăm oameni la care le dăm câte 130 de lei pe zi, mâncare, ţigări, băutură, sucuri şi nu vin, ne râd efectiv în faţă; trăiesc din alocaţiile copiilor şi din ajutorul social. Lubeniţele şi pepenii pe care nu îi pot vinde, fac gemuri şi dulceaţă pentru consumul familiei. Cea de pepene galben este asemănătoare gemului de caise sau piersici, iar cea din lubeniţă, nu am făcut, dar ştiu că nu este recomandată diabeticilor pentru că necesită foarte mult adaos de zahăr pentru consistenţă. Bine, se mai pot face şi sucuri de fructe proaspete. Pot spune că afacerea cu lubeniţă este profitabilă pentru mine, atâta timp cât preţul pe kilogram nu scade la 2 lei aşa cum este în supermarket, iar oamenii nu vor să înţeleagă că eu din asta trăiesc cu întreaga familie şi trebuie să supravieţuiesc peste iarnă, plus că în primăvară trebuie din nou să investesc în seminţe, motorină pentru generator şi sunt multe alte cheltuieli şi cu copiii, familia, hrana, încălzirea şi nu pot concura cu marile magazine care i-au lubeniţă altoită în dovleac care dă producţie dublă, e mare, e roşie, dar nu e gustoasă ca ale noastre. E şi normal că ei îşi pot permite să vândă şi cu un leu kilogramul. Spre desosebire de retaileri, eu când o vând clientului, o tai de faţă cu el şi mi-o poate refuza dacă nu îi place. E alegerea lui, dar e pierderea mea. În concluzie, atâta timp cât preţul pe kilogram nu scade sub 2 lei şi pot desface pe piaţă aproximativ 80% din producţie, mă consider mulţumită şi pot spune că am realizat profit. Pe lângă lubeniţă mai cultiv şi varză, dar nu în cantităţi mari pentru că nu am cine să se ocupe de ea atâta timp cât sunt în piaţă, iar în lunile de vară cel mai mult timp mi-l petrec la taraba din Piaţa Sud din Reşiţa.”
Amintim că, lubeniţa este o plantă târâtoare din familia Cucurbitaceae. Specia este originară din regiunile sudice ale Africii, unde s-au găsit indicii care arătau că era cultivat în Egiptul Antic. Este cultivat în lumea întreagă pentru fructul său voluminos și comestibil, având o coajă dură și un miez necompartimentat. Culoarea miezului variază în culoare de la roșu aprins la roz, prezentând numeroase semințe de culoare neagră. Este apreciat pentru gustul său dulceag și cantitatea scăzută de calorii ce le conține. Se consumă ca atare crud sau murat, sub formă de gem, dulceaţă sau suc.
În România, lubeniţa este cunoscută drept harbuz în Moldova, lubeniță în Banat și Oltenia şi curcubete sau lebeniță în Ardeal. (Sursa: wikipedia)
Sursa foto: Radio Reşiţa
