Quo vadis 244 de ani de industrie la Reşiţa
Oferta de locuri de muncă este de numai 20 la sută, pentru populaţia activă, deficitul de locuri de muncă, fiind extrem de mare la ora actuală.
Reindustrializarea judeţului şi a României este necesară pentru a valorifica potenţialul de producţie şi de spirit antreprenorial, dar mai ales pentru a schimba radical modelul de dezvoltare economică. (Hardy Cvoica)
Articol editat de Gerhard Chwoika, 3 iulie 2015, 09:00 / actualizat: 3 iulie 2015, 19:42
Municipiul Reşiţa a fost considerat mult timp ca fiind unul din marile centre industriale ale României, având influenţe în industria siderurgică şi a construcţiilor de maşini.
Primele uzine au fost fondate în 1771, la 3 iulie, când au fost inaugurate primele furnale înalte. În trecut au fost cunoscute sub denumirea de Uzinele şi Domeniile Reşiţa sau UDR, aşa cum se poate citi pe unele locomotive cu aburi fabricate aici, şi mai înainte se chemau St.E.G. Chiar şi astăzi, după mai bine de 240 de ani, municipiul este cunoscut datorită activităţii sale industriale trecute.
În urmă cu două secole şi patru decenii la 3 iulie 1771 la Reşiţa a fost aprins focul celor două furnale numite Francisus şi Josefus. Decizia Camerei Imperiale de la Viena de a construi o uzină metalurgică la Reşiţa avea să modeleze destinul istoric al acestei localităţi, transformând un sat modest de la poalele Semenicului într-unul din marile centre industriale ale Europei.
La începuturile activităţii lor, din anul 1771, Uzinele din Reşiţa, au fost subordonate administraţiei celor din Bocşa, constituind o subunitate a acesteia. Din anul 1776, în urma extinderii dobândite, Uzinele au trecut în subordinea Direcţiunii montanistice din Oraviţa, organul prin care Curtea imperială de la Viena îşi exercita controlul. Prin faptul că Uzinele reşiţene au intrat în funcţiune în anul 1771, ele devansează prin momentul construirii, renumitele uzine Krupp care datează doar din 1811, uzina germană MAN, Szulzer din Elveţia din 1834, Burmaister şi Vain din Danemarca, inaugurate în anul 1843.
Actualmente, Caraş-Severin parcurge o perioadă de economie pasivă caracterizată printr-o dependenţă cvasi-totală de infuziile de capital şi de deciziile economice străine în contextul lipsei capitalului şi iniţiativei antreprenoriale autohtone. Judeţul este în postura de a nu reuşi să-şi valorifice în interes propriu resursele naturale şi umane.
Cauza acestei realităţi economice, este dispariţia economiei naţionale şi implementarea pe teritoriul României, doar a unei economii străine, necontrolabile şi imprevizibile ca evoluţie şi dezvoltare, spune omul de cultură, Ada D. Cruceanu:
Oferta de locuri de muncă este de numai 20 la sută, pentru populaţia activă, deficitul de locuri de muncă, fiind extrem de mare la ora actuală.
Reindustrializarea judeţului şi a României este necesară pentru a valorifica potenţialul de producţie şi de spirit antreprenorial, dar mai ales pentru a schimba radical modelul de dezvoltare economică. (Hardy Cvoica)
