Unirea şi instaurarea administraţiei româneşti în Banat (1918-1919)
“Unirea a fost rezultatul unei acţiuni politice care a avut drept suport teoretic ideologia naţională. Ideea naţională românească care se structurează sistemic în cursul veacului al XIX-lea se defineşte prin opoziţie atât la dreptul istoric cât şi la ideea imperială şi se fundamentează politic, juridic şi moral. Prin urmare, în această viziune naţiunea este rezultatul voinţei colective de a trăi împreună într-o colectivitate naţională şi într-un stat naţional. Orice naţiune are dreptul la un stat naţional şi de aici rezultă dreptul la autodeterminare. Acesta a fost afirmat prima oară într-o proclamaţie din 26 aprilie 1917 a voluntarilor ardeleni şi bănăţeni aflaţi în tabăra de la Darniţa. Ei se înrolaseră voluntari în unităţi pregătite să intre în luptă alături de România pe frontul din Moldova. Acest drept însă se va aplica distinct, diferit de la o provincie istorică la alta în funcţie de particularităţile fiecăreia.
Mai mult decât în celelalte provincii, în Banat şi Transilvania mişcarea de autodeterminare a avut un caracter popular situaţie la care a contribuit mesajul preşedintelui american Wilson preluat de presă şi difuzat în straturile socio-culturale adânci, până la nivelul satului românesc.
La sfârşitul lunii septembrie şi începutul celei următoare au loc la Budapesta tratative între elita politică românească cu privire la poziţia pe care trebuie să o ia faţă de iminenta prăbuşire a imperiului, dar abia la sfârşitul lui octombrie se va putea constitui un organism comun. Ca urmare a fost redactat de Vasile Goldiş un document dat publicităţii în numele Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român la 12 octombrie 1918, document cunoscut ca Declaraţia de la Oradea. Ea va fi prezentată în parlamentul maghiar câteva zile mai târziu, în 18 octombrie, şi exprimă hotărârea de autodeterminare românească. Este o declaraţie de principii: libertatea naţiunii române, secesiunea de statalitatea ungară.
Adunarea de la Alba-Iulia punea capăt existenţei de-sine-stătătoare a organismelor politice româneşti constituite în luna noiembrie în Transilvania, exprimând voinţa românilor de unire. Consiliul Naţional Român îşi depunea în faţa adunării mandatul lăsând în seama acesteia misiunea de a decide soarta viitoare a naţiunii. Afirmaţia ce o rosteşte adunarea naţională de la Alba Iulia a fost aceea a unirii Transilvaniei cu România pentru care pledează toate actele din 1 decembrie , fără nici o excepţie şi toate adeziunile sosite pe adresa adunării din toate regiunile Transilvaniei. O justificau – potrivit versiunii din aceste documente – istoria neamului, civilizaţia umană, raţiunile economice, politice, culturale, ale democraţiei şi, nu în ultimul rând, unitatea şi omogenitatea naţiunii, realitatea etno-demografică.
Adunarea decreta unirea românilor din Transilvania, Banat şi judeţele vestice cu România, ea a proclamat însă şi câteva mari idei ce au guvernat România interbelică: votul universal, deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională pentru confesiunile din stat, instaurarea unui regim democratic, libertatea presei, de asociere şi întrunire, reformă agrară radicală, drepturi şi avantaje pentru muncitori aşa cum sunt legiferate în cele mai avansate state din Apus, viitorul congres de pace să asigure comuniunea naţiunilor libere în aşa fel ca dreptatea şi libertatea să fie recunoscute naţiunilor mari şi mici deopotrivă iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale.
Concepţia politică manifestată cu ocazia formării statului unitar român, fondată pe o viziune organică despre stat – societate – naţiune – umanitate, a fost perfect compatibilă cu standardele universale, a fost concordantă aspiraţiilor general-umane de după război şi explică perfecta conlucrare dintre elită şi popor în tumultul evenimentelor, recunoaşterea internaţională a voinţei naţionale exprimate plebiscitar şi, nu în ultimul rând, progresul din România interbelică, prin care ideile generos afirmate în 1918 s-au transformat în instituţii.(Istoria Românilor, 2003, VII/2, p.450 -550.)
Unirea de la 1 decembrie 1918 a fost actul care a marcat profund conştiinţa naţională, a produs solidarizarea pe criterii naţionale în toate teritoriile locuite majoritar de români, a fost urmarea logică a Marelui Război care a schimbat din temelii geografia politică continentală. Actul Unirii de la Alba-Iulia nu a însemnat sfârşitul evenimentelor care consfiinţeau intrarea noului stat în Europa, ci doar începutul. El însuşi a fost un obiectiv dificil pentru românii bănăţeni, la Alba-Iulia unde s-a ajuns greu sau chiar deloc datorită condiţiilor existente în satele şi oraşele bănăţene, impuse de tratatele internaţionale.
Potrivit armistiţiului încheiat la Belgrad în 13 noiembrie 1918 între Antantă şi Ungaria, trupele sârbeşti au obţinut permisiunea să pătrundă temporar în Banat pentru a linişti situaţia care devenise tensionată la sfârşitul războiului. Speranţa regatului sârb era însă rămânerea definitivă şi anexarea întregii regiuni, de aici şi comportamentul abuziv asupra populaţiei româneşti. Sub autoritatea Gărzilor Naţionale Româneşti şi a Consiliilor Naţionale, situaţia se liniştise, astfel că armata sârbă venise de fapt prea târziu pentru a împlini obiectivul stabilit la Belgrad, nu au plecat însă, iar participarea bănăţenilor la Alba-Iulia a fost serios influenţată de prezenţa acestei armate străine.
La Caransebeş sârbii au luat măsura defiinţării Gărzii Naţionale în zilele de 26-28 noiembrie 1918, urmând să se ocupe singuri de ordinea în oraş, prezenţa lor contribuind de fapt la menţinerea agitaţiei şi sporirea nemulţumirilor populaţiei. Venirea armatei franceze a pacificat însă situaţia, vechea autoritate a Consiliul Naţional Român, a fost reinstalată continuându-şi activitatea. Din partea jandarmeriei maghiare de asemenea s-a manifestat constant o atitudine ostilă faţă de populaţie, faţă de autorităţile bisericeşti care în timp a dobândit accente puternice în special după 21 martie 1919, când Ungaria a devenit Republica Sfaturilor sub conducerea socialistului Béla Kun. Ca replică s-a constituit şi la Caransebeş un Sfat al muncitorilor devenind până în aprilie 1919 forţa politică principală care a determinat chiar şi retragerea armatei franceze. Venirea reprezentanţilor autorităţilor judeţene de la Lugoj, atât români cât şi francezi, a liniştit populaţia care între timp devenise extrem de agitată, fiind pe punctul de a izbucni o adevărată revoltă populară. (Brătescu, 2011, p. 29-35)
Numirea lui George Dobrin, vechi luptător naţional, prefect al judeţului Caraş-Severin de către Consiliul Dirigent, a renăscut speranţele bănăţenilor în ceea ce priveşte instaurarea administraţiei româneşti în locul vechilor structuri maghiare, care chiar şi în acele momente după consfiinţirea actului Unirii, nu ezitau să-şi manifeste ostilitatea şi înverşunarea faţă de românii care încercau cu mare greutate să-şi intre în drepturi. Noul prefect urma să desemneze persoanele care să preia administraţia localităţilor, să se instaleze pentru grăbi intrarea în normalitate. Aceşti emisari urmau să sosească însoţiţi de jandarmeria română pentru a se asigura îndeplinirea misiunii, impunându-se în funcţie de situaţie şi prin forţă. Unii şefi de instituţii chiar români au fost suspicionaţi că au colaborat cu ocupanţii fiind destituiţi, momentul depunerii jurământului faţă de noul stat român fiind înălţător în toate localităţile, de un simbolism major pentru ideea de stat tânăr format, de naţiune completă.
Datorită evenimentelor cu iz revoluţionar în întreg Banatul, a forţelor ungureşti care treceau frecvent Mureşul jefuind gospodăriile din jud. Arad, s-a hotărât intervenţia armatei regulate româneşti, mai ale după momentele de trecere a administraţiei de la unguri la români, ce puteau declanşa noi valuri de violenţe. La Caransebeş susţinerea aceasta a fost prefaţată de un contingent de 550 de jandarmi români sosiţi în 23 mai 1919, pentru a fi răspândiţi în tot judeţul, iar la 31 mai 1919, 89 de jandarmi români comandaţi de locotenentul M. Babor au sosit pentru a înlocui jandarmeria maghiară. Populaţia a primit cu bucurie vestea sosirii, jandarmii fiind într-un fel consideraţi parte a armatei, garant al unirii, consideraţi elemente care vor asigura ordinea şi disciplina. Primul batalion românesc de infanterie a sosit la Caransebeş la 21 iulie 1919, comandat de colonelul Bucică, iar la 22 iulie au mai venit încă două din regimentul condus de gen. B. Bădescu. Românii din Caransebeş i-au primit cu căldură, însoţindu-i pe traseul de la gară până în centrul oraşului, unde au fost întâmpinaţi de autorităţi civile şi ecleziastice în frunte cu Episcopul Miron Cristea, care îşi exprimau bucuria întâlnirii şi speranţa recuperării pământului românesc. (Brătescu, 2009, p. 58-60)
La Reşiţa marele oraş industrial bănăţean, evenimentele care au precedat instaurarea administraţiei româneşti au fost deosebit de complexe, ca şi în alte centre muncitoreşti. Guvernul maghiar a lui Béla Kun din Republica Ungară a Sfaturilor, insuflase la Reşiţa poate mai mult decât în alte părţi noi speranţe de rămânere a regiunii în hotarele Ungariei. Autorităţile maghiare s-au folosit cu iscusinţă de problemele sociale şi nemulţumirile muncitorilor, în mare parte neromâni, pentru a orienta aceste mase în sens antiromânesc, de a susţine acele mici soviete de muncitori create împotriva Unirii cu România. La toate acestea se mai adăuga şi prezenţa armatei sârbe, astfel că forţele româneşti prounioniste au fost nevoite să acţioneze clandestin. Venirea jandarmeriei române a fost programată pentru ziua de 14 iunie 1919, însă linia ferată pe direcţia Berzovia-Bocşa Montană era ocupată de unguri, astfel că trecerea s-a făcut cu trăsurile pe la Zorlenţul Mare spre Reşiţa. În ziua de 14 iunie plutonul de jandarmi a sosit la Zorlenţ la ora 13, iar la ora 15 s-au îndreptat spre Reşiţa. Locuitorii din Brebu, Soceni, Ţârova pe unde au trecut trăsurile i-au întâmpinat cu bucurie, steaguri tricolore străjuiau drumul, fanfare şi coruri intonau cântece patriotice, iar ocupanţii din prima trăsură când au intrat în Reşiţa, au fost primiţi în tradiţional cu pâine, sare şi vin (Leu, Albert, 1995, p. 143-144)
Pentru Reşiţa prefectul George Dobrin s-a decis asupra lui Cornel Grofşorean, tânăr avocat, spre a fi prim-pretor de plasă. Împreună cu Ion Băltescu au înlocuit pe vechii administratori maghiari fraţii Biró Béla şi Biró Arpad, depunând jurământul în data de 14 iunie 1919 (Zaberca, 1973, p. 263). Venirea jandarmilor a fost întâmpinată astfel şi de Cornel Grofşorean noul prim-pretor. În scurt timp s-au retras şi trupele sârbeşti, ceea ce a încurajat însă sovietele celor 16 mii de muncitori care începuseră să patruleze pe străzi, răspândind informaţii false că va veni armata maghiară. Situaţia s-a calmat când s-a auzit că pot veni din satele limitrofe Reşiţei populaţia înarmată cu puşti, furci, coase şi topoare pregătiţi să-i atace pe grevişti. S-a evitat totuşi o confruntare directă, iar de la Lugoj au sosit 250 de soldaţi comandaţi de locotenentul Augustin Popa. (Leu, Albert, 1995, p. 145). Pregătirile pentru întâmpinarea armatei începuseră din timp, fuseseră convocate reuniunile de cântări, se arboraseră drapele tricolore, iar soldaţii urmau să fie invitaţi la masă împreună cu ofiţerii lor şi notabilităţile oraşului. Primele trupe ale armatei române au intrat în Reşiţa în data de 22 iulie 1919, fiind vorba de Divizia a II-a Oltenia a generalului Iancu Jitianu. Populaţia din Reşiţa şi localităţile învecinate i-a primit cu mare însufleţire, inaugurându-se o nouă etapă în dezvoltarea oraşului. (Zaberca, 1987, p. 451)
La Bocşa intrarea armatei române s-a petrecut în linişte, atmosfera fiind tulburată doar de efervescenţa momentului şi uralele frenetice ale populaţiei. Petru Oancea din Vasiova a redat atmosfera acelor vremuri cu încordarea şi bucuria nemărginită. Ziarele care anunţau evenimentele erau citite cu febrilitate, oamenii se adunau în grupuri şi gesticulau, comentau faptele de pe cuprinsul Banatului, venirea francezilor, ocupaţia sârbă, bolşevismul maghiar. Îndemnul ca populaţia să aştepte armata română a fost dat de un ofiţer care tocmai ieşise din casa protopopului Mihail Gaşpar. Unităţile militare urmau să intre în Bocşa dinspre Timişoara, dar veneau şi dinspre Reşiţa câteva detaşamente. În data de 22 iulie la ora două după amiază erau aşteptaţi de către populaţie, aceştia adunându-se pe toată lungimea drumului de la podul mare spre cel mic până la Reşiţa. Pe o vreme minunată, cu cer senin în sunet de clopote şi muzică patriotică corală, a intrat primul ofiţer român cu sabia ridicată în lumina soarelui. Într-o linişte de mormânt s-a apropiat de preot şi a sărutat crucea, vechi simbol al cucerniciei şi credinţei ortodoxe, apoi lumea a izbucnit în urale, în sfârşit unirea se desăvârşise. (Leu, Albert, 1995, p. 140-142).
La Lugoj în luna ianuarie a anului 1919 armata franceză primind ordinul de a înlocui armata sârbă, şi-au făcut intrarea în oraş întâmpinaţi de primarul Ioan Băltescu noii administratori preluând controlul după două luni şi jumătate de ocupaţie sârbească, spre satisfacţia românilor, instaurându-se o atmosferă liniştită, lipsită de excese şi manifestări naţionale româneşti ori maghiare. La 23 mai 1919 au sosit primele detaşamente de jandarmi dinspre Deva, circa 559 de persoane primiţi cu mult entuziasm şi bucurie de lugojeni, care au arborat tricolorul în ritmul muzicii corale interpretate de corul bisericii ortodoxe. Erau deja semnale că lucrurile vor intra în normal după luni de incertitudini, că în sfârşit se vor produce schimbările mult aşteptate. În luna iunie a anului 1919 s-au înlocuit funcţionarii maghiari cu cei români, iar simbolurile maghiare au fost de asemenea îndepărtate de pe toate instituţiile publice, iar la 30 iunie 1919 s-a preluat palatul de justiţie, poliţia, prefectua, judecătoria, unităţile de învăţământ. În cursul aceleiaşi luni s-a retras şi armata franceză, iar în 22 iulie armata română comandată de acelaşi colonel Jitianu intra în oraş. (Şipoş Ibolya, 2017, p. 218-252). În strigătele de bucurie ale populaţiei ziarul „Drapelul”, oficios al mişcării naţionale consemna cu adâncă emoţie: „de o mie de ani aşteptăm clipa asta sfântă”. Într-adevăr venise!
La Oraviţa se redactase un program amplu pentru primirea armatei, festivităţile urmau să dureze de la ora 5 dimineaţa până la ora 19 seara, participanţii fiind numeroşi, nu numai din Oraviţa, ci şi din satele vecine, ceea ce presupunea un mare efort organizatoric. În această amplă mişcare cu caracter festivist se implicaseră şi Preşedintele Consiliului Naţional Român din Oraviţa-Petru Corneanu, precum şi Gheorghe Pipelea şi Cornel Ştefan, foşti delegaţi la Alba-Iulia. Corurile reunite în număr de 27, fanfare şi călăreţi, urmau să întâmpine armata română. Clopotele celor 5 biserici româneşti trebuiau să bată de dimineaţa, vestind marele eveniment, intrarea armatei pe poarta triumfală făcându-se organizat: prima dată treceau călăreţii, apoi notabilităţile oraşului şi ierarhii bisericii cu toţii urmând să se îndrepte în aclamaţiile mulţimii până la biserica greco-catolică, apoi la primărie unde „se prelua imperiul”, adică se instaura noua administraţie, în data de 3 august 1919. (Zaberca, 1987, p. 454-459)
La Timişoara în data de 27 iulie ultimele subunităţi militare sârbe părăsiseră oraşul, iar în 28 iulie nu mai exista niciun soldat sârb, doar un comandament francez al generalului De Tournadre. Dr. Aurel Cosma, care participase şi la Adunarea Naţionale a Unirii l-a informat pe Iuliu Maniu preşedintele Consiliului Dirigent despre preluarea administraţiei româneşti a judeţului Timiş-Torontal şi implicit a Timişoarei, instalându-se prefect. Intrarea armatei române a fost stabilită pentru ziua de 3 august 1919, apropierea evenimentului producând o vie emoţie în rândul locuitorilor, chiar şi a celor neromâni, din zonele controlate încă de armata sârbă. Veniseră cu mic, cu mare, din toate colţurile judeţului pentru a fi martori în capitala Banatului, la acest moment unic. Imaginarul colectiv este extrem de bogat cu privire la acest moment. Unii vedeau pentru prima dată un ofiţer român! Veniseră de departe pentru asta. Au fost personificaţi adesea, conferindu-li-se o adevărată aură de semizei, înconjuraţi de lumină, chiar dacă veneau în cazul de faţă, pe jos de la Lugoj 56 de km. Uniformele prăfuite, soldaţii obosiţi încercând să păstreze cadenţa marşului în sunetele fanfarei, au fost asemuiţi cu legionarii lui Traian, vajnici oţeliţi care acum 18 veacuri intrau pe aceste meleaguri. Românii abia acum, dar pentru totdeauna! Timişoara a fost ultimul oraş eliberat de armata română. Începea pentru întreg Banatul o nouă eră: cea românească“, a detaliat dr. Carmen Albert pentru Radio Reşiţa.
(Anca Bica Bălălău, Hardy Cvoica)
Bibliografie
Vasile Mircea Zaberca, Instaurarea administraţiei româneşti la Reşiţa (iunie 1919), „Banatica” II/1973, p. 263-269.
Vasile Mircea Zaberca, Mărturii documentare privind instaurarea administraţiei româneşti în sud-vestul României, „Banatica”, IX/1987, p. 451-461.
Valeriu Leu, Carmen Albert, Banatul în memorialistica „măruntă” sau istoria ignorată, Reşiţa, 1995.
Istoria Românilor, vol. VII/2, coord.Gh. Platon, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2003.
Constantin Brătescu, Mărturii despre necesitatea şi intrarea trupelor române în Banat (21-22 iulie 1919), „Reflex”, nr.7-12, iulie-decembrie 2009, p. 58-60.
Constantin Brătescu, Oraşul Caransebeş între 1865-1919, file de monografie, Caransebeş, 2011.
Şipoş Ibolya, Din istoria Marelui Război-Oraşul Lugoj între anii 1914-1919, „Restituiri”, V/2017, coord. Dumitru Tomoni, Horaţiu Suciu, p. 218-252.
