În 4 iunie 2020 se împlinesc 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, ca stat succesor al Austro-Ungariei.
Prin acest document erau stabilite granițele Ungariei cu România, Cehoslovacia și Jugoslavia. Ungaria recunoștea astfel, Unirea Transilvaniei cu România, așa cum a fost stabilită la 1 Decembrie 1918.
Delegații României au fost Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino. Prin acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74); Decizia de la Trianon a fost reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947.
Pentru a sărbători Centenarul Trianonului, la Arad, în perioada 3-6 iunie 2020, era programată să se desfășoare o conferință științifică internațională, la care au fost invitați istorici din țară și străinătate, fiind confirmată și prezența președintelui Academiei Române, Academician IOAN-AUREL POP.
Din cauza pandemiei, conferința a fost anulată, însă o parte dintre comunicările științifice vor fi publicate online.
Comunicări științifice:
Col. (r) dr. ing. Constantin AVĂDANEI, Președintele Grupului de Inițiativă „Centenar-Marea Unire-Alba Iulia-2018” – TRIANON – 100, un alt punct de vedere
Prof. univ. dr. habil. Corneliu PĂDUREAN, Universitatea „Aurel Vlaicu“ Arad – Județele din vestulRomâniei, după Tratatul de Pace de la Trianon
Dr. Stelean – Ioan BOIA, Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” Arad – DiplomațiaRomâniei și Tratatul de la Trianon
Dr. Gabriela Adina MARCO, Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii, Academia Română, filiala Arad – Mihai Şerban. Un arădean participant laConferinţa de Pace de la Paris
Mesajul integral al președintelui Academiei Române, Academician IOAN-AUREL POP, intitulat „Sensul Trianonului“
Strădania colegilor arădani de a celebra Tratatul de la Trianon, după un secol de la semnarea sa, este nu numai un gest de neuitare, ci și unul de onestitate istorică. Întreprinderea este și o modalitate de prețuire față de acei bărbați de stat care au făcut posibilă stabilirea judicioasă a frontierei de vest și includerea Aradului acolo unde îi era locul decis de istorie, adică în România.
După orice mare război, oriunde și oricând în lume, au existat învinși și învingători. Întotdeauna, învinșii au fost pedepsiți, iar învingătorii au decis soarta țărilor din zona lor de acțiune. Însă, pentru prima oară în istorie, învingătorii din Primul Război Mondial au fost obligați să țină seama, în proporție covârșitoare, de voința popoarelor implicate. Învinșii, ca întotdeauna, au avut frustrările și suferințele lor, dar, în cazul special al poporului maghiar, o parte din elită (cea de extracție nobiliară) a dramatizat excesiv lucrurile, preferând victimizarea în locul realismului. Toate provinciile istorice și țările desprinse în 1918 din fostul Imperiu Austro-Ungar aveau alte majorități etnice decât popoarele dominante care dăduseră numele colosului bicefal din centrul Europei. Prin Trianon nu s-a făcut altceva decât s-a consfințit rezultatul luptei pentru aplicarea dreptului popoarelor la autodeterminare. În consecință, tot ceea ce este legat de centenarul Trianonului trebuie să fie detașat de contingent, trebuie privit fără înverșunare și încadrat în contextul general de recunoaștere a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de tratate de la Paris (Versailles, Saint Germain, Neuillysur-Seine, Trianon și Sèvres) din 1919-1920. România de la 1918 s-a legitimat în lume în 1919-1920, iar legitimarea au făcut-o instanțele internaționale de atunci. România nu se bucură de tristețile altora, dar nu există niciun motiv ca să nu celebreze marea sa împlinire.
Istoria este interpretată diferit de către diferitele popoare. Românii, polonezii, cehii, slovacii, croații, lituanienii, letonii, estonienii, grecii și mulți alți europeni celebrează tratatele de pace de la Paris tocmai fiindcă acestea au acceptat deciziile popoarelor de formare a noilor state naționale și federale, pe ruinele imperiilor german, austro-ungar, țarist și otoman. Deacum un secol și până astăzi, alte decizii cu putere juridică internațională au confirmat – în linii mari – tratatele din anii 1919-1920 și existența statelor naționale din regiune. Nostalgia după fostele imperii este liberă să se manifeste, dar orice discuție despre actualitatea acestor formațiuni multinaționale devine caducă. Mai ales că astăzi, statele și popoarele din fosta „Europă de Răsărit” comunistă militează pentru integrarea cât mai deplină în Uniunea Europeană. Sau, mai exact, în viziunea României, așa ar trebui să facă.
Ioan-Aurel Pop