Un artist complex, plasticianul cărăşean Gustav Ioan Hlinka, reprezentant consacrat al peisagisticii, graficii, acuarelei, picturii naive şi artei moderne, cu zeci de lucrări în expoziţii şi muzee din ţară şi străinătate şi-a îndeplinit misiunea pe care şi-a propus-o. Acum la împlinirea celor 74 de ani de viaţă şi 50 pe simeze, şi-a atins ţelul pe care şi l-a fixat, încă din copilărie, şi-anume faptul să nu trăiască degeaba.

Am stat de vorbă cu pictorul, graficianul, filatelistul şi iubitorul artelor frumoase, Gustav Ioan Hlinka şi am aflat cum a început totul:

Gustav Ioan Hlinka

Tot ce știu a început din copilărie. Încă de pe-atunci am început să măzgălesc pereții ca și alți copii, dar locuind la casă, în Steierdorf/ Anina, erau pereții zugrăviți în alb și se prindea de minune cărbunele cu care desenam. Aveam poartă mare la curte de putea-i intra cu camionul când se aduceau lemne și aceasta era vopsită cu o culoare închisă pentru protecția la intemperii și pe ea aluneca creta extraordinar. Sigur, toate aceste „realizări” ale mele se sfârșeau mereu cu o ceartă sau un urecheat sau și o palmă, dar eu nu mă puteam opri, mereu continuam, ștergeam și iarăși începeam și toate se repetau mereu şi mereu. Azi așa, mâine așa, timpul a trecut și am ajuns la școală unde adesea m-i se luau lucrările pentru expoziția anuală și mă pot mândri că până în clasa a patra toate desenele mele au rămas în arhiva școlii pentru expoziții. Mare îmi este bucuria ori de câte ori mă întorc în orașul meu natal și mă întâlnesc cu foștii profesori care mai sunt în viață, aș aminti-o aici pe d-na Georgescu, care mi-a schimbat într-un fel viața. În sensul că, eu fiind orfan, colegii mei din școală erau mai reținuți, iar eu oaia neagră a clasei. Niciodată însă nu m-am simțit marginalizat, cu toate că eram, atât de profesori, cât și de învățător și elevi. Îmi amintesc că pe vremea aceea se dădea examen de trecere din ciclul primar în cel gimnazial și am luat notă maximă și din această cauză s-a reluat proba pentru că nimănui nu îi venea să creadă că eu am știut și am trecut clasa față de cei care erau mereu fruntea. Pe mine acest aspect nu m-a deranjat, eu îmi doream să îmi continui studiul pentru că tot ce am învățat în școală mi-a prins bine în viață. Nu înveți nimic degeaba, chiar dacă copiii din ziua de azi susțin contrariul. Pe atunci nu era TV, nu era internet, nu erau informații și nici reviste. Ziare erau, dar nu mă interesau. De știință și cultură m-am ocupat pentru că aceste două ramuri m-au pasionat. Acesta era sensul vieții mele, să mă cultiv pentru când voi fi adult.

La desen m-a îndrumat profesorul Marianne Grozav. Ea mi-a arătat ce înseamnă paginarea unui desen cu perspective, cu mărimi și distanțe. Mi-a arătat și cu creionul cum să măsor în spațiu, tehnici care mi-au prins foarte bine în decursul anilor. Îmi amintesc cum deja de atunci cochetam cu pictura naivă neștiind nicimăcar ce este pentru că am desenat pe un format A3 pomi de meri și cireși cu fructe coapte și mi-a atras atenția la faptul cum pot să desenez pe o foaie doi pomi diferiți. Pe-atunci nu știam să-i spun profesori că, în arta naivă e posibil orice, chiar să pui flori în zăpadă. În momentul în care am aflat de arta naivă și am văzut cu ce se „consumă” și cum se realizează, eu cunoșteam acest gen de artă de mult timp, dar nu am știut cum s-o denumesc și nici cărui curent s-o asociez. În 1960, ce-a care mi-a schimbat stilul, oferindu-mi o nouă perspectivă asupra artei, a fost d-na Ely Georgescu, pe-atunci Roman, într-o tabără de vară la Năvodari; mi-a spus să îmi continui drumul și să fac ceea ce îmi place și asta am și făcut și iată-mă azi aici.

Întâmplarea a făcut să ajung în Reșița în 1965, în 1968 am plecat în armată și când m-am întors acasă, am trecut prin fața Casei de Cultură pe care era un afiș și pe care scria că: Școala Populară de Arte din Reșița, str. Văliugului nr. 5 face înscrieri la pictură, grafică, instrumente muzicale și m-am prezentat la secretariat unde m-am înscris, iar în toamnă am început cursurile de arte. În primul an l-am avut profesor pe Peter Schweg, care era grafician și de la care am învățat foarte mult. M-a invitat în atelierul său și mi-a explicat pe-ndelete cum e cu grafica, a văzut că prind repede, mă descurc şi desenez uşor şi m-a şi pus să fac niște planșe de jumătate de metru pe un metru cu penița Redis. A fost o experiență foarte plăcută. Așa am învățat să fac grafică. În următorii ani, după absolvirea cursurilor, m-am axat pe grafica filatelică unde făceam ștampile, machete de plicuri, cataloage care pe urmă în tipografie se transformau în produse finite. În județ pe-atunci eram 4-5 mii de filateliști, iar acum îi numeri pe degete. În ziua de azi nici filatelia nu mai este ce a fost, s-au schimbat foarte multe, au crescut prețurile timbrelor, iar veniturile din prezent nu acoperă posibilitățile colecţionarilor, fapt pentru care doar cei cu adevărat pasionați sau cei cu venituri substanţiale și le mai pot cumpără.

Mă întorc scurt la perioada din timpul școlii și vă mărturisesc că în anul II de la şcoala de arte s-au schimbat profesorii și la pictură a venit Petru Galiș, iar Peter Schweg a trecut la Casa Pionierilor la copii și debutanți. Desenul îl făceam cu profesorul Scheibling și în ianuarie 1971 s-a făcut o expoziție în care am debutat. S-au scris multe pe-atunci, domnul Jurma Gheorghe a consemnat despre mine și așa am prins curaj. Peste alte două luni a venit la noi la cursuri domnul Iordache, care era pe-atunci directorul Casei de Cultură din Reșița și ne-a zis direct, printre care și mie, să pregătim câte o lucrare pentru expoziția județeană care urma să fie în 12 aprilie. Acest eveniment a fost al doilea debut al meu în același an și lucrarea a fost selectată pentru etapa națională sau republicană cum i se spunea, pentru că era o expoziție în cinstea semicentenarului Partidului Comunist Român. Ca artist, eu nu am făcut niciodată politică.

Începutul meu ca artist a fost cu 3 debuturi în același an. Cu școala am expus  până în 1976. Un an mai târziu am fost trecut în Asociația Artiștilor Plastici și am participat la salonul de toamnă până mult după 1979. Eu am început cu stilul cubist că asta l-am învățat de la profesori, iar când am fost primit în asociație, m-i s-a spus direct să îmi schimb stilul de a picta, adică să trec la ceva mai realist. Și am încercat două curente culturale apropiate, cubism și realitate și chiar am avut succes cu acest nou stil al meu, dar am ajuns repede la o limită care trebuia depășită. Vă mărturisesc că, am participat până în 1987 cu lucrări și la binecunoscutul eveniment „Cântarea României”.

În ceea ce privește arta naivă, am văzut într-una din expozițiile republicane de la Timișoara, pe artistul Gheorghe Babeț care a prezentat nişte lucrări în care am văzut aceea perspectivă ireală, adică iepurele din fundal, dau un exemplu era mai mare decât vaca din prim-plan. Lucrările lui mi-au plăcut foarte mult și m-au determinat ca pentru „Cântarea României” din 1985 să pregătesc şi eu două lucrări de artă naivă. Una a fost premiată imediat, iar cea de-a doua un an mai târziu. În atelierul în care lucram, ceilalți plasticieni căutau mai tot timpul să mă devieze de la noul meu stil, naiv, să las de-oparte acest gen de artă. După 1989, după revoluţie am plecat din atelier, am lucrat acasă și m-am axat total pe arta naivă.

În ianuarie 2021, am împlinit 5 decenii de activitate creatoare pe simeze, dar dat fiind faptul că eram în pandemie nu am putut expune. Mi-am propus ca de ziua mea, pe 6 iunie să marchez festiv acest eveniment și m-i s-a împlinit visul la o zi după, reuşind să expun alături de prietenii de suflet și colegii de breaslă, îi amintesc aici pe: Viorica Ana Farkaș, Livia Frunză, Adina Ghinaci, Flavia Beatrice Grădinaru, Nik Potocean, Eleonora şi Gabriel Hoduț și pe Doina Marița Hlinka, soția mea, pe care pot spune că eu am format-o și am îndrumat-o într-ale artei naive în urmă cu 23 de ani, fiindu-i profesor și mentor totodată. Am insistat să lucreze și astăzi este un cunoscut artist alături de nume mari ale plasticii naționale și internaționale cu zeci de premii la activ.

La muzeu am ajuns printr-o întâmplare. Am fost mereu apreciat pentru grafica filatelică, pentru materialele filatelice care se editau, pentru legătura personală cu tipografia din Reşiţa, am intrat cumva în vizorul conducerii muzeului, care prin dr. Dana Antoaneta Bălănescu – conducătorul Societăţii Numismatice reşiţene de atunci, care mă cunoştea foarte bine, m-au invitat, am fost susţinut să ajung la domnul director Ilie Uzum şi astfel la 5 noiembrie 1984 m-au angajat şi aşa am ajuns să lucrez la muzeu. Cu dr. Dana Antoaneta Bălănescu mă cunosc de peste 40 de ani.

Privesc surâzător în urmă la anii care au trecut, acum la 5 decenii pe simeze şi la 74 de ani de viaţă pentru că am reuşit să fac foarte multe şi deviza după care mi-am structurat drumul în viaţă „Să nu trăiesc degeaba” şi cred că am reuşit să îmi ating acest ţel impus încă din copilărie. Cum am amintit deja, fiind orfan trebuia să mă autoconduc să pot răzbi în viaţă şi astăzi sunt pe deplin mulţumit cu ce am realizat, dar nu mi-am propus să mă opresc aici. De 20 de ani, împreună cu soţia, conducem cercul de arte „Deutsche Kunst Reschitza” al Forumului Democratic al Germanilor din Caraş-Severin, denumire pe care tot eu am ales-o. De-alungul anilor am avut numai satisfacţii cu elevii mei care nu au fost întotdeauna doar copii, ci şi adulţi şi chiar pensionari şi pe care cu aceeaşi dăruire i-am îndrumat în realizările lor. Spun doar că, sunt foarte mândru de ce am realizat şi mă simt împlinit.”

Într-una din scrierile sale, publicistul reşiţean Titus Crisciu, sublinia: „Peisajul în pictura naivă a lui Gustav Ioan Hlinka se naşte ca un gen deosebit„; propriu şi singular am adăuga noi.

Cu Gustav Ioan Hlinka ne întâlnim sâmbătă, 12 iunie în emisiunea “Oameni şi locuri” de la 15:15 aici pe 105,6 FM.

Sursa foto: facebook Gustav Ioan Hlinka 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.