[AUDIO-FOTO] Cea mai bogată colecţie de insigne din Caraş-Severin este la Reşiţa: Insignofilul Alunel Cocon deţine peste 3.000 de piese originale!

În aparenţă, colecţionarii sunt doar nişte copii mai mari, care nu au renunţat la jucăriile lor. Iar dacă un colecţionar îşi ia în serios pasiunea şi o transformă într-un hobby indispensabil, atunci cu siguranţă devine un specialist în domeniu. Adunând şi studiind insigne de aproape cincizeci de ani, Alunel Cocon este un reputat consultant în insignofilie. 

Reşiţeanul a reuşit, de-a lungul timpului, să adune peste 3.000 de piese în colecţia personală, structurată cu grijă într-o „expoziţie” de casă, pe simezele unui apartament de bloc.

Povestea insignelor colecţionate cu migală de Alunel Cocon este unică în felul ei în regiunea Văii Bârzavei, leagăn al industriei şi vieţii culturale şi sportive cărăşene:

Alunel Cocon în dialog cu Hardy Cvoica

 „Colecţionez insigne de la vârsta de 3 ani. Întâmplător debutul colecţiei se leagă de împlinirea a 200 de ani de industrie la Reşiţa, ocazie cu care s-au editat mai multe insigne jubiliare, un set întreg, pe care tatăl meu, Mihai Cocon, a făcut să îmi parvină chiar atunci la cald. Nu ştiu ce chimie, ce reacţie s-a declanşat în copilul de 3 ani, dar le-am păstrat cu sfinţenie într-un borcănel în care, tot la câteva zile mai adăugăm câte una, fie că le găseam de cumpărat, fie mi le aducea tatăl meu sau proveneau din celebrele schimburi de pe vremuri între copii. În timp ce toate celelalte colecţii pe care le-am iniţiat s-au stins, au apus, au ajuns să mă plictisească la un moment dat, insignele, nu ştiu cum se face au ajuns să mă însoţească până acum la maturitate şi poate şi mai departe.

Nici tatăl meu nu s-ar fi aşteptat, atunci când mi-a adus insignele, ca acele 10-20 de piese să ajungă baza unei colecţii de peste 3.000 de bucăţi şi aici mă refer doar la cele româneşti. Şi pentru că începuturile colecţiei se leagă de câteva insigne jubiliare reşiţene, în cadrul colecţiei care este foarte stufoasă şi ramificată pe domenii, pe subdomenii şi foarte organizată, acele insigne reşiţene şi multe altele care au apărut ulterior sau pe care le-am găsit editate cu sute de ani chiar mai vechi decât cele de care este vorba, au ajuns să aibă un loc privilegiat în cadrul colecţiei mele. Deci dacă colecţia e de suflet, sufletul sufletului colecţiei îl constituie nucleul acesta de insigne reşiţene, pentru că sunt născut la Reşiţa, nu am locuit pe termen lung în niciun alt oraş şi nici nu m-aş muta, cu toate că am văzut multe oraşe şi am trecut prin multe: n-aş pleca de aici.

Cele mai deosebite piese din colecţia mea sunt, cum spuneam, cele reşiţene, dar pe lângă insignele legate de industria oraşului un loc aparte îl ocupă acelea care ne vorbesc despre activităţile sau preocupările şi viaţa cotidiană a locuitorilor urbei, fie ei angajaţi ai diferitelor fabrici şi uzine, fie doar simpli localnici. Insignele ne vorbesc despre preocupările lor, despre timpul lor liber şi orice altceva decât serviciul şi aici nu am putea să ne imaginăm viaţa cotidiană din acest spaţiu fără două direcţii principale: arta şi sportul. Reşiţenii au excelat întotdeuana la cele două capitole, au dat nume celebre pe care nu le voi aminti aici că sunt foarte multe, dar amintesc faptul că activitatea corală a fost una dintre cele îndrăgite. Şi poate nimic nu reuşeşte să amintească atât de bine şi să păstreze memoria acestor coruri decât insignele corale. Ele au ceva aparte. Nu vorbesc ca o carte despre nişte evenimente, ele au stat în piept, au fost purtate la întâlniri, la sfinţiri de drapele care reprezentau obiceiul şi prilejul de întâlnire a corurilor din regiune. Au fost purtate de oameni şi asta le făcea să căpete o legătură cu purtătorul lor. Deci atunci când aşezi pe panou o insignă corală, nu e o simplă piesă care a stat într-o cutie, ci a fost purtată de cineva cu mândrie care i-a transferat o parte din suflet. Pentru asta sunt mândru de prima insignă corală, poate şi prima editată la Reşiţa, este vorba de insigna „Reschitzaer Gesang Verein” din 1869, primul cor al etnicilor germani din Reşiţa, urmată la scurt timp, ca un fel de îndemn pentru ceilalţi, de un cor românesc în 1872, „Reuniunea de musică şi cânt din Reşiţa Montană”, cea din Reşiţa Română apare un pic mai târziu. Sunt două insigne cu care debutează şi insignografia din regiune şi activitatea corală pe care o evocă ele. Urmează o muţime de alte coruri până aproape de noi la ultimul cor al sindicatelor în care s-au topit toate celelalte zeci de coruri: germane, maghiare, româneşti, care şi el dispare în preajma Revoluţiei de la 1989. Dar martorii acestor mişcări, a unei activităţi centrale din viaţa reşiţenilor stau toţi adunaţi pe un panou; este vorba despre vreo 50 de insigne corale din Reşiţa, dar şi din împrejurimi pentru că niciodată cetatea de foc nu poate fi gândită fără furnizorii ei de materii prime: Anina, Moldova Nouă, Bocşa şi nu numai.

Există şi un panou care găzduieşte insignele industriei locale care au fost emise şi au legătură cu activitatea industrială. Sunt şi ele de suflet mai ales că multe din acele entităţi sau societăţi socialiste au dispărut între timp, dar au rămas foştii angajaţi care îşi amintesc cu drag de colectivele în care au trudit. Este un motiv în plus să le adun şi în momentul în care mai postez sau le arăt cuiva, simt emoţia creată, care pentru mine este o recompensă pentru faptul că le-am păstrat şi un motiv în plus să continui. Sunt izvoare istorice care le completează pe toate celelalte.

De la acea colecţie copilărească de insigne în care toate stăteau de-a valma într-un borcan, lucrurile au evoluat. Există o Asociaţie a Colecţionarilor de Insigne din România, o omoloagă a asociaţiilor naţionale din majoritatea ţărilor europene care a preluat standardele internaţionale, a fixat panourile de expoziţie la dimensiunile de 35×45 de cm şi pe fiecare panou de acest gen se regăseşte câte o tematică. Acum, dacă vă imaginaţi că pe un panou pot intra de la 50 la câteva sute de dimensiuni în funcţie de dimensiuni, de modul în care se doreşte ca o anumită insignă sau grup să fie scoase în evidenţă. Panourile acestea nu ocupă un loc extraordinar de mare în casă, în schimb ca să le aranjez, ca să le documentezi înseamnă să faci un permanent deranj şi mă bucur de înţelegerea soţiei. Nu spun că, o vreme a păstrat o oarecare nemulţumire pentru că pasiunea asta mă ţinea în casă şi nu la alte treburi bărbăteşti, dar s-a oprit orice critică în momentul în care a aflat că alţi colegi colecţionează girofaruri cu lăţimea de 1.50 m şi au câte 150 de bucăţi într-un apartament similar cu al meu şi dacă ei le pot păstra atunci şi insignele de rever care sunt câte 200 pe un panou se pot păstra lejer într-un apartament de bloc.

Piesele din colecţie îmi parvin pe mai multe căi. Uneori le întâlnesc întâmplător, alteori le urmăresc pe anumite grupuri de profil, site-uri de obiecte vechi, se întâmplă un an de zile să nu găsesc nimic deosebit şi într-o lună să apară 20 şi să îmi depăşească resursele financiare. Nu sunt lucruri scumpe în accepţiunea de astăzi, adică aşa cum ar fi o haină de firmă sau un gadget, dar totuşi pun o presiune pe bugetul familiei şi orice ar fi încerc să ţin pasul şi să le aloc acel mic buget necesar completării colecţiei. În afară de a le cumpăra, atunci când cineva află că fac colecţie, se întâmplă să mă mai tragă de mânecă, „am şi eu ceva” şi uneori nu se ştie de unde sare iepurele; poate să fie un lucru total neinteresant din care am mai văzut sau poate fi o piesă care îmi captează energia şi atenţia o lună de zile până îi aflu toată istoria, de la deţinător şi până la fabricant. Când le găsesc nu mă pot abţine să nu scriu câte un articol în revista Asociaţiei colecţionarilor în care sunt înscrişi oameni din întreaga ţară şi este şi un mod de a promova insignele reşiţene la nivel naţional pentru că există un rezervor uriaş de modele în zona noastră care nu sunt cunoscute, nu sunt promovate şi e păcat pentru că le bat de departe pe cele cu care se mândresc alţii. De exemplu reşiţenii, spre deosebire de restul ţării, îşi comandau insignele de la Viena, la celebrul atelier al lui Belada şi fiecare dintrele ele e o bijuterie: emailuri formidabile translucide, straturi, forme superbe, armonie de culori deci sunt puţin spus bijuterii, ci adevărate opere de artă. Majoritatea făcute acolo la sfârşitul secolului al IX-lea sau începutul secolului XX, presupunea pentru producătorii de insigne în primul rând artă.

Nu este zi în care să nu acord acestui hobby măcar 5 minute, dar există perioade mai intense când pregătim expoziţii la care se stabileşte o tematică şi se jurizează nişte premii şi atunci s-ar putea ca tot timpul liber să fie dedicat pregătirii şi asta înseamnă câteva săptămâni bune pe an.

Există o expoziţie anuală a colecţionarilor de insigne a acestei asociaţii prilejuită de desfăşurarea congresului care se ţine mereu în altă locaţie a ţării, a fost gazdă şi Timişoara, Oradea, Băile Felix, mai multe oraşe din Moldova care au asociaţii puternice cu sute de membri. Dar aceasta este cea mai importantă manifestare la care se expun insignele şi fiecare vine cu ce are mai bun, ce are mai frumos, e o desfătare, dar şi o sursă de invidie între colecţionari. Schimburile sunt principala modalitate prin care ne putem dezvolta colecţiile fiecare dintre noi. La un moment dat se ajunge şi la achiziţii care uneori ustură buzunarul, dar schimburile sunt baza.

La expoziţie eu nu particip pentru premii sau distincţii, sunt câteva premii doi sau trei, menţiuni pe care le-am obţinut, dar nu reprezintă scopul. Fiecare participare la o astfel de expoziţie o privesc cu detaşare, în niciun caz pentru a obţine vreun premiu, care de multe ori nu reflectă neaparat piesele, care sunt după bugetul fiecăruia. Importantă e participarea, să ne vedem acolo, să socializăm, să discutăm.

În prezent, încercăm să coagulăm şi în Reşiţa o asociaţie a tuturor colecţionarilor nu doar de insigne. Numismaţi sunt poate de ordinul zecilor în Caraş-Severin, există inclusiv în Reşiţa câţiva colecţionari de insigne, deloc de neglijat ca valoare a pieselor, dar care nu au o participare directă la expoziţii, pur şi simplu le ţin pentru ei şi e foarte păcat pentru că, ele trebuie cunoscute; atunci când le studiezi şi constaţi că au o poveste de spus, aceasta trebuie transmisă.

Oficial din regiune sunt singurul colecţionar de insigne afiliat acestei asociaţii şi care public, care scriu despre ele şi care le colecţionez sistematic. Nu îmi stă în fire să lansez astfel de cerinţe, dar cine nu are ce să facă cu genul acesta de obiecte, nu trebuie să mi le doneze, ci mi le poate vinde şi încerc să fiu cât mai corect şi să evaluez cât mai aproape de adevăr piesele respective. Nu mi-aş putea permite să ofer pe o piesă care în realitate valorează câteva sute de lei, 2 lei, dar nici invers nu pot păţi pentru că după 50 de ani de activitate le-am învăţat pe toate.”

Despre Alunel Cocon şi povestea insignelor sale puteţi afla sâmbătă, 16 octombrie în emisiunea “Oameni şi Locuri” de la 15:20, doar aici pe 105,6 FM!

Amintim că, în lume există colecţii din cele mai trăsnite. Cartea Recordurilor le consemnează însă pe cele mai mari. Astfel, suedezul Ove Nordström a reuşit să adune nu mai puţin de 4.175 de puşculiţe-porcuşor. Lăcătuşul englez Chris Gower a strâns, începând din 1968, 412 perechi de cătuşe. Darren Haake din Australia deţine o colecţie de peste 277.820 de carduri răzuibile. Israelianul Yakov Yosipow se poate mândri cu peste 14.000 de bilete de autobuz folosite, toate diferite. Bader Yousif  Murad din Bahrein a strâns 1.105 de aeromodele, reprezentând peste 440 de linii aeriene. Americanul William Christensen a colecţionat peste 75.000 de cutii de bere din 125 de ţări, iar italianul Edoardo Giaccone deţine peste 5.502 sticle de whisky originale, nedeschise. Manfred Klauda din Germania are o colecţie de peste 9.400 de oale de noapte. Grecul Dimitrios Pistiola se poate lăuda cu mai mult de 440 de aparate de filmat, iar Tony Mattia din Marea Britanie, cu  1.125 de păpuşi Barbie. Trăsnită este şi colecţia olandezului Nick Vermeulen, de 2.112 pungi diferite pentru rău de aer, de la 470 de linii aeriene. Nemţoaica Angelica Unverhau are 168.700 de pixuri cu pastă, din 137 de ţări, iar lista poate continua. (sursa: www.dusanbaiski.eu)

Sursa foto: Alunel Cocon

De același autor

Related Articles