[FOTO] Interviu cu o Romanță: Ion Minulescu

 Motto: „Mă uit la toate lucrurile de două ori: o dată ca să fiu vesel şi o dată ca să fiu trist.” Ion Minulescu

Articol editat de Radio Resita, 10 aprilie 2021, 20:14

 Poetul Romanțelor tinereților multor generații, Ion Minulescu, și reprezentant important al Simbolismului românesc, a văzut lumina zilei  pe 6 ianuarie 1881  în București și a plecat să scrie în veșnicie pe 11 aprilie, acum 77 de ani, în anul 1944. 

De-a lungul celor 63 de ani de viață a fost  Director general al artelor în Ministerul de culte și arte și  a  condus publicațiile simboliste „Revista celorlați” și „Insula”.

A debutat cu versuri în revista „Povestirea vorbii”  și s-a format sub influența succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și belgieni.

S-a dedicat scrierilor prin  lupa literelor prin care a filtrat sentimente ce l-au definit de-a pururi ca un etern călător prin sufletele celor ce i-au hoinărit prin slova cuvintelor sale.  Deși poezia i-a conturat drumul spre neuitare a scris și  proză, piese de teatru și cronici dramatice.

Ion Minulescu rămâne în istoria culturii române și prin activitățile de jurnalist, traducător, critic de teatru, critic literar și lingvist.

A fost căsătorit cu Claudia Millian, poetă simbolistă, autoare și ea a multor volume de versuri  precum și a unor piese de teatru. Din iubirea lor  s-a născut fiica   Mioara Minulescu, artistă plastică înzestrată, care s-a consacrat cu recunoștință păstrării memoriei părinților ei.

Păstrându-l în gânduri, îndrăznesc să fac un modest exercițiu de admirație într-un dialog imaginar, așa cum poate face un menestrel care-și priveste sufletul adormit în luciul clipei ce întregește eternitatea efemerului…

Mi-a citit uimirea în ochi și m-a întâmpinat zâmbind.

“Aştepţi pe cineva?  Nu ştii pe cine? Sau nu te-aştepţi decât pe tine Să te-nfruptezi din ce ţi se cuvine”?

Mi-am stăpânit cu eleganță vorbele și am reușit să par neatinsă de retorica sa întrebare…am pus doar o întrebare banală-Te-ai născut dintr-o romanță și un catren?

A zâmbit și mi-a spus calm:

„ De unde vin? Eu vin din lumea creată dincolo de zare Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi”.

Nuuu, poete, eu te întrebam altceva…

M-a oprit și mi-a răspuns:

„ Haide, fii copil cuminte.N-aștepta să vin la tine.Să te fac cu rugăminte.Să pricepi ce este bine”.

Vorbești cu mine, sau pur și simplu vorbești singur?

„Vorbesc cu mine însumi, cum aș vorbi c-un frate.Întors rănit din lupta cu zilele de ieri, Și parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -Că El și Eu nu suntem decât același frate, Și-aceeași rană-i doare pe ambii scutieri”.

Poeții sunt singuri și în veșnicie? Am întrebat cu naivitate…

„Mă simt așa de singur, c-aproape-mi este frica.Să mai vorbesc cu mine,Și-mi zic:- Ascultă, frate,Ascunde-ți rana,Uită c-ai fost rănit și tu -Tu, ce-ai strivit atâția ce nu se mai ridică -Te scutură de greul armurii-nsângerate;Iar celui ce te-ntreabă de-ți sunt sau nu-ți sunt frate.Răspunde-i: „NU”.

Tristețea veșniciei lui m-a copleșit… simțind că mă înstrăinez mi-a spus:

„Nu-ți cer Nimic din ce poetul palid.Cerșește-n veci de veci, stingher,Voi doar să-mi schimbi de poți o clipă.Din șirul clipelor la fel”.

Poete, am venit doar să îți urez la mulți ani, crede-mă!

„Sărmană-nvinsă, dă-mi trofeul victoriei,Iar mâine-n zori. Fii liberă din nou.Și-ntoarce din drum pe noii-nvingători”!…

Ești un suflet foarte trist și singuratic!

„Pe scara sufletului meu.M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu.El cobora solemn din conștiința mea.Iar eu urcam surprinzător spre ea”.

Iubirea este  o cale a desăvârșirii, o condiție a spiritualității şi un semn al omului în rosturile sale mari.Ai cântat Iubirea, i-ai făcut chip cioplit în versurile tale.

„Nu sunt ce par a fi -Nu sunt.Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!…Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,Sau prea curând, Sau poate prea târziu… M-am resemnat, ca orice bun creştin,Şi n-am rămas decât… Cel care sunt”!…

Dar ești cel care îmbracă fiorul în metamorfoza celor mai frumoase versuri…

„Mă-ntreb:Cel care-am fost cândva. Tot eu sunt şi-azi?… Sau sunt altcineva?… Decât în fantezia mea. Şi-a celor care-mi vor ierta. Curajul de-a-i fi converti. Să mă citească până la sfârşit”!…

Ți-ai prevăzut destinul literar?

„Am îngenuncheat. Şi-am plâns -Căci pe cea din urmă treaptă, Ca-ntr-o carte înţeleaptă,Am citit în fundul cupei. Naufragiul ce m-aşteaptă”!…

Poetul Ion Minulescu a avut aceeași inimă ca și omul Ion Minulescu?

„Inimă – ciutura mea -Dă-mi să beau, dar altceva, C-apa rece ţi-au golit-o. Toţi cei care ţi-au sorbit-o!… Dă-mi ce mi-ai păstrat doar mie – Dă-mi un strop de apă vie”!…

Mda… ești cucernic prin slove, dar un trubadur trist…

„Ascultă, priveşte şi taci!  Ascultă, să-nveţi să vorbeşti, Priveşte, să-nveţi să clădeşti. Şi taci, să-nţelegi ce să faci…  Ascultă, priveşte şi taci!”

Pentru cine ai scris?

„Pentru mine Și pentru-aceste chipuri, de praf și vremuri șterse, Ce te privesc din rame cu-aceeași duioșie”!

De acolo de sus cum ți se pare lumea acestui nou mileniu?

„Oprește-te!… Privește-n jurul tău… Și dacă nu ți-ai murdărit pantofii de noroi, Fă-ți cruce Și întoarce-te napoi!… Fă-ți cruce”.

Ești prea cinic, nu crezi? În vremurile tale oamenii iubeau poezia?

„Confraţii mei – e drept – nu bănuiesc.Că sunt şi morţi rebeli care trăiesc! Dovadă eu – Eu, care-am fost ucis. De către cei care, citind ce-am scris, M-au ponegrit. Şi m-au scuipat, Apoi cu toţi m-au pastişat… Iar când n-au mai avut ce-mi face, Mi-au presărat în pat un pumn de ace -Convinşi c-am să mă-nţep în ele. Şi-am să mor!… Dar eu le-am dat cu tifla tuturor”…

Ai cântat iubirea, ai trăit iubirea, sau doar ne-ai manipulat anii tinereții cu slovele tale?

„Dar care, vai!… n-a existat/Decât în fantezia mea/Şi-a celor care-mi vor ierta

Curajul de-a-i fi convertit/Să mă citească până la sfârşit”!

Zâmbește… și continuă:

„ O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte, Aceeaşi rece-mbrăţişare de-albastru, violet şi verde, Aceeaşi mută întrebare „de ce”, „de unde”, şi „de când”, Şi-aceeaşi inutilă goană spre orizontul ce se pierde”.

Poete, te întreci cu gluma, sau îți ascunzi doar tristețea….

„Dă-mi ochii-ți plânși, să-i mai sărut o dată, Și lasă-mă  să plec!… Tu nu-nțelegi? Că-n orchestrarea întregirii noastre. Nu-i ciripit de pasarele-albastre, Ci-i racnet doar de bestie turbata, Ce-ti sângereaza-obrajii si te musca. De câte ori încerci s-o-nchizi în cușcă”.

Voi închide ușa Veșniciei tale și mă voi întoarce în ispita trecătoare a vieții…

„Nu-i nimeni… nimeni să ne vadă și să  ne-auză: Nu pleca”!

Îți mulțumesc, dar lângă tine nu e decât singuratica-ți Nemurire.

„Eu sunt o-mperechere de straniu. În suflet port tristețea planetelor ce-apun, Și-n cântece, tumultul căderilor de ape… Eu sunt o armonie de proză. Și de vers, De artă. În craniu port Imensul, stapân pe Univers, Și-n vers, voința celui din urmă Ne’nțeles”!…

Am plecat… șovăielnic… „Vai de mine!…Vai de manuscrisul meu neterminat, Fără „bun de imprimat”… și nu știu de ce „ în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână. Orăşenii pe trotuare, Par păpuşi automate, date jos din galantare”…

La 11 aprilie 1944,  în urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu schimbă viața de zi cu zi cu veșnicia… este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

Epilog: „Ei ma urăsc că nu-s ca ei, eu îi iubesc că nu-s ca mine.”Ion Minulescu    

Anca Bica Bălălău

Dialog imaginar cu versurile poetului comemorat, Ion Minulescu