Neandertalienii mileniului III

Goţii, vizigoţii, ostrogoţii, gepizii, hunii şi tătarii, avarii sau slavii, sunt câteva din popoarele migratoare care au trecut de-a lungul timpului peste teritoriul României de astăzi. Au venit, au vandalizat, au furat şi-au plecat; asta dacă nu cumva o parte din ei au îngrăşat pământul naţiei române.
Acum, după atâta amar de vreme, au apărut neandertalienii mileniului 3. Nu mă întrebaţi de unde au venit, că nu ştiu. Ce ştiu este că se manifestă: distrug staţiile de autobuz, taie muşamaua scaunelor pe unde stau, lasă covoare de coji de seminţe în preajma băncilor pe care stau să se odihnească, scot şi împrăştie gunoiul din tomberoanele de pe străzi şi alei, din parcuri, sau pur şi simplu scormonesc prin ghenele de gunoi, rup pungile şi împrăştie totul în jur. Au o satisfacţie şi o mulţumire imensă când fac asta.
De obicei această rasă bipedă acţionează în haită; numărul e cel care le dă putere. Din păcate nu au minte mai deloc, nu au şcoală, nu au educaţie, nu au ruşine, nu au lege. Adică lege ar fi, dar cine să o aplice; cine are curajul să-i tragă la răspundere. Reacţionează instantaneu la cea mai mică apostrofare; fac spume la gură şi devin violenţi, înjură şi ameninţă. Rar trec la brutalităţi; sunt prea laşi pentru asta. Spuneam că forţa lor stă în număr, nu în organizare, logică sau intelect.
Îi întâlnim la sate şi oraşe, pe drumurile publice, în parcări ori benzinării, pe şoselele patriei deghizaţi în şoferi şi în orice loc am întoarce capul. E greu să scapi de ei, pentru că majoritatea dintre noi îi ignoră. Nu am nimic cu această rasă, dar parcă le simt prezenţa tot mai des şi întorc capul când merg pe stradă, ceva mai des ca altădată.
Ignoră-i şi tu! – mi-a zis un prieten într-o zi. Pe de o parte are şi el dreptate. Atâta doar că mi-e tare teamă de ei. Nu fizic, dar tare cred că din această specie a mileniului 3, neandertalienii zilelor noastre, se vor alege politicienii de mâine. Mă bazez în această afirmaţie pe unele specimene deja ajunse la funcţii şi maturitate. Asta este teama mea.
Trebuie oare ignoraţi sau stârpiţi; ocoliţi sau şcoliţi şi educaţi? E greu de dat un răspuns. Un lucru ştiu sigur: fără ei, viaţa noastră ar fi mai liniştită şi mai frumoasă; şi nu cred că cineva le va simţi lipsa, fie când sunt mici, cu dinţi de lapte, când puterea lor stă în număr, fie când sunt mari, iar puterea le vine din funcţie. Eu unul, sigur NU am să le duc dorul.

Articol editat de Mirabela Afronie, 21 septembrie 2015, 13:09 / actualizat: 21 septembrie 2015, 15:12

(Dan Agache)