Linia ferată Oraviţa-Anina este a cincea cale ferată de pe teritoriul României, respectiv prima cale ferată montană şi cea mai frumoasă. Construită în timpul Imperiului Austriac, reprezintă un monument cultural unic în România, precum şi o realizare tehnică deosebită. A primit supranumele de „Semmeringul bănăţean”, fiind construită doar câţiva ani după faimoasa cale ferată „Semmeringbahn” din Austria. Acestea sunt date pur istorice, care la o primă vedere nu spun nimic despre experiența antrenantă de a călători de fapt pe acest traseu. Orice pasionat de trenuri cât şi iubitorii de excursii montane ar trebui să parcurgă acest traseu măcar o dată în viaţă.
De mai bine de un secol şi jumătate, de când a plecat primul tren de marfă, de la Oraviţa la Anina, relevând calităţile de necontestat ale inginerilor constructori din secolul al XIX-lea, o nouă generaţie reia acum într-o formă modernă această călătorie, nu numai cu scopul de a o readuce în actualitate, ci pur şi simplu de a o retrăi la pulsul momentului.
O zi însorită de toamnă face posibilă această călătorie, căci în acest anotimp impactul vizual este cel mai de esenţă. Începem fascinanta călătorie pe calea ferată Oraviţa-Anina, chiar în momentul în care păşim pe peronul primei staţii CF din România, gara Oraviţa, amenajată la 1847. De pe peronul aflat la etajul clădirii care o găzduieşte și care prin lipsa forfotei aminteşte de atmosfera gării unui oraş de munte din anii 30, ne cumpărăm tichetele şi plecăm, printre celelalte vagoane garate în triaj, în căutarea garniturii special destinate călătoriei către Anina. În timp ce ne căutam locurile şi aşteptam cu răbdare, pe banchetele din lemn într-unul din cele două vagoane ataşate unei locomotive Diesel moderne, fluierul scurt al impiegatului de mişcare, ne-au mai rămas la dispoziţie câteva clipe să admirăm zona prin geamurile mici ale vagonului, care se deschid doar pe lăţimea de-o palmă. Pe dreapta se poate admira panorama Văii Caraşului, iar pe stânga, tot mai aproape, Munţii Aninei, pe care îi vom înconjura refăcând virtual traseul căii ferate montane. La ora 14:50 fix, în urma unui semnal acustic scurt, garnitura se pune în mişcare. Locomotiva “STEYERDORF“, de altă dată, construită în anul 1862 la Viena a fost înlocuită cu o locomotivă DIESEL pe ecartament normal, fabricată la Reşiţa în anii 60, însă care păstrează multe din vechile tehnici de conducere, în special în ceea ce priveşte viteza de deplasare şi înscrierea milimetrică în curbele extrem de strâmte de pe traseu. Trenul părăseşte gara ca pe vremea bunicilor, punându-se în mişcare înspre direcţia “Steirawald“ (Pădurea Steier). Nici o altă rută feroviară din ţară nu este aşa de bogată în construcţii arhitecturale atât de impunătoare. Traseul, în lungime de 34 de kilometri, având o diferenţă de nivel de 340 de metri, între punctul de plecare şi destinaţia finală, străbate 14 tuneluri săpate în stâncă, în lungime totală de peste 2.084 de metri, pe o distanţă de aproximativ 21de kilometri şi 10 viaducte, însumând 843 de metri. Calea ferată şerpuieşte peste 10 kilometri de ziduri de sprijin clădite manual cu precizia tehnicilor constructorilor germani, peste 21,2 kilometri de coridoare cioplite în rocă şi de aproximativ 10 kilometri însumând o seamă de viaducte şi poduri peste văi adânci de 35 de metri.
O glumă este binevenită şi ea constituie de fapt tâlcul acestei povestioare. Se spune că pe vremuri, o bătrânică mergea pe jos de la Oraviţa la Anina. Zărind-o, mecanicii de locomotivă au poftit-o să urce în tren, la care răspunsul ei a venit prompt şi la obiect: “Vă mulţumesc, nu am vreme de plimbare, astăzi mă grăbesc!“.
În timp ce în urmă sunt lăsate zonele de şes şi o parte dintre podurile de dimensiuni mai mici, locomotiva se încumetă “să atace” curajoasă şi unul dintre cele mai impunătoare viaducte ale traseului şi anume “Racoviţă”, construit pe un tronson de curbă la stânga, având o lungime totală de 115 metri şi o înălţime de 27 construit pe piloni de piatră cu 11 deschideri egale între ele. Înspre Est – Nord – Est se întinde în zare minunata vale a Caraşului, care de-lungul versanţilor înconjoară satul Brădişorul de Jos. Exact două minute avem la dispoziţie, pentru a admira zona carierei Maidan şi a peisajului selenar oferit de munţii de steril de uraniu, în timp ce garnitura se pregăteşte, după un rulaj lent de aproape 6 kilometri de la Oraviţa, spre a înmagazina energia de a lua cu asalt o nouă porţiune în pantă din această rută. Prin geamurile ferestrelor vagonului, în care soarele îşi reflectă lumina jucăuşă, se pot vedea în vale, printre frunzele arămii ale toamnei, unduirile argintii ale pârâului Lişava.
45 de minute, adică exact 8 kilometri de drum parcurşi, în acelaşi ritm monoton, între cariera Maidan şi ceilalţi 12 până la halta Lişava. Ajunşi aici, doi – trei călători schimbă locurile prin coborâre, respectiv urcare, salutându-se cuvincios. Sunt aceeaşi în fiecare zi. Trenul se pune din nou în mişcare. Tronsonul parcurs acum este poate unul dintre cele mai periculoase şi palpitante în acelaşi timp al rutei, este, după cum ar spune specialiştii în domeniu, cireaşa de pe tort a circuitului montan. Panta devine tot mai abruptă, iar prăpăstiile se adâncesc în lateralele căii de rulare. Pe unele porţiuni, care se-ntind uneori pe lungimi de 500 de metri, sunt clădite ziduri de sprijin cu înălţimi variabile de până la 60 de metri, care susţin drumul de fier. După alte câteva minute de drum printre pomii legendarei păduri de pini albi, unică în România, considerată zonă naturală protejată, se ridică în zare impunătorul viaduct al Jitinului. Este considerată cea mai grandioasă realizare a liniei de cale ferată Oraviţa – Anina, prin însăşi construcţia sa masivă din stâlpi, făuriţi din blocuri de piatră și poziţionaţi în arcuri de diferite raze pe înălţimi variabile de până la 32 de metri. Având o lungime de 131 de metri, în prelungirea unei serpentine relativ înguste de 114 metri, viaductul permite prin traversarea sa, accesul direct în pitoreasca vale a Jitinului. Privind în zare spre Nord – Est se pot vedea înălţându-se trei vârfuri muntoase cunoscute şi sub denumirea de “Cele trei surori“.
După aproximativ 17 km de la Oraviţa, în vale, la o aruncătură de băţ zărim gara Ciudanoviţa. Imaginea peronului de aici ne întoarce în timp amintindu-ne de vremurile anului 1869, an în care a fost deschisă transportului de persoane, această linie. După alţi 9 kilometri de urcuş, adăugaţi celor 26 parcurşi deja în bătaia ritmată a roţilor de tren, în jurul orei 1625 se ajunge în gara Gârlişte, aşezată rustic între dealurile podişului calcaros al Caraşovei, prelungit uşor înspre Nord.
Dealurile, asemeni unor spinări curbate, pierd din înălţimi, pe măsură ce se apropie de linia orizontului. Nici bine plecaţi din gara Gârlişte, trenul este înghiţit aproape instantaneu de hăul întunecos al celui mai lung tunel al rutei – tunelul Gârlişte, în lungime de 672,62 de metri. Acesta face deschiderea panoramei şi stabileşte traiectoria coborâşului spre oraşul Anina. Până la destinaţie însă, trebuie parcurse şi celelalte tuneluri mai mici ale rutei, pentru ca exact la ora 16 şi 50 de minute, după un lung semnal acustic, să intre în cea mai veche gară a Banatului Montan, Anina.
Călătoria, care în secolul al XIX-lea dura în jurul a patru ore de drum, a atins performanţa de a fi redusă, în prezent, la aproape două. Trenul Banatului de Munte sau “Semmeringul bănăţean“ a ajuns celebru ca fiind al doilea din Europa, în folosinţă şi în zilele de astăzi, care circulă pe o rută montană, fiind cea mai veche cale ferată utilizată zilnic de peste 150 de ani din ţara noastră. Aceste performanţe industriale au stat la baza manualelor de specialitate în domeniul construcţiilor de locomotive, semnate de francezul Ch. Couché şi au scris istoria căilor ferate române pe traseu montan.
Călătoria virtuală între Oraviţa şi Anina a fost un omagiu adus memoriei inginerilor constructori germani şi italieni, care bazându-se pe principiul mocăniţei cu tracţiune animală, « părintele « aşa-zisului Semmering Bănăţean, au reuşit în decursul a doar câţiva ani, performanţe inegalabile într-ale tehnicii industriale ale acelor vremuri, lăsând istoriei mărturii inegalabile.
Cum ajungi?
În Oraviţa se poate ajunge fie cu trenul, urmând ruta: Reşiţa – Berzovia – Fizeş – Tirol – Surduc – Răcăşdia – Oraviţa, fie cu orice alt mijloc de transport pe DJ 581, între Reşiţa – Grădinari şi Oraviţa. Traseul vizează 53,6 kilometri şi poate fi realizat în aproape 50 de minute. De-asemenea, în oraşul Anina se ajunge urmând DN 58, peste comuna Caraşova, un drum de 34 de kilometri, parcurs în maximum 35 de minute.
… printre frunzele ruginii ale toamnei, în contopire cu norii sârmoşi ai serii, soarele îşi retrage lumina în conul de foc spre a închide tainic, în deplină pace, ceaslovul unei zile aproape trecute.
