Întrucât în calendarul romano-catolic, ziua de 11 noiembrie îi este dedicată Sfântului Martin, episcop de Tours, unul dintre importanţii sfinţi ai bisericii creştine apusene, la Biserica Romano-Catolică „Maria Zăpezii” din Reşiţa, astăzi de la ora 17.00 s-a consumat doar o Sfântă Liturghie dedicată acestuia. Din cauza pandemiei şi a creşterii alarmante a cazurilor de infectare cu SARS-COV-2, alaiul lampioanelor s-a amânat anul acesta.

Sfântul Martin din Tours (315 – 397) Episcop:

O statistică mai veche arată că cele mai multe familii din Franţa se numesc Martin, fapt ce dovedeşte veneraţia de care se bucură şi astăzi Sfântul Martin, mort în anul 397 ca Episcop al vechii cetăţi din vestul Franţei, Tours. Sfântul Martin s-a născut pe la anul 315 în localitatea Sabaria din Panonia, actualmente Szombathely în Ungaria, ca fiu al unui tribun roman. Deşi părinţii săi erau păgâni, ajungând să ia cunoştinţă de religia creştină, la vârsta de 10 ani s-a înscris în rândul catecumenilor, arătându-şi dorinţa de a se dărui cu totul slujirii lui Dumnezeu. Deoarece împăratul tocmai dăduse un decret prin care fiii ofiţerilor romani erau obligaţi să îmbrăţişeze cariera militară, Martin a intrat în cavalerie şi a depus jurământul militar. Spre deosebire de alţi ofiţeri, el s-a mulţumit cu un singur servitor pe care îl trata ca pe un frate; se ţinea departe de petrecerile uneori dezordonate ale colegilor săi şi în scurtă vreme şi-a câştigat stima tuturor prin bunătatea şi vrednicia sa. În această perioadă s-a petrecut faptul rămas atât de viu întipărit în amintirea contemporanilor şi a urmaşilor: împărţirea mantalei sale. Trecând prin oraşul francez Amiens, întâlneşte un sărman cerşetor care tremura de frig; cei dinaintea lui Martin nici nu s-au uitat la dânsul, dar Martin se gândea că Dumnezeu anume a voit aşa, ca el să aibă ocazia de a face un bine. Deoarece nu mai avea nimic de dat, a scos sabia şi a tăiat în două mantaua largă cu care era acoperit; o parte a dat-o cerşetorului, şi cu cealaltă s-a înfăşurat el însuşi. Camarazii lui văzându-l astfel îmbrăcat, unii au început să râdă de el, dar altora le-a părut rău că nu au fost şi ei atenţi cu nenorocitul de pe drum. În noaptea următoare, Martin a avut un vis: Isus Cristos, acoperit cu jumătatea de manta dăruită săracului, le spunea cetelor de îngeri care-l înconjurau: «Martin, care este numai catecumen, m-a îmbrăcat cu veşmântul acesta». Ca o relicvă preţioasă, jumătatea de manta pe care Martin şi-a păstrat-o a fost aşezată de către urmaşi într-o încăpere mică ce a primit numele de capelă (de la cappa = manta), iar paznicului acestei încăperi i s-a spus capelan.

La vârsta de 18 ani, fiul tribunului din Sabaris părăseşte armata, este botezat de către Episcopul Ilarie din Poitiers, cu care se întâlnise de mai multe ori în diferitele misiuni ostăşeşti împlinite în Galia. Din cauza frământărilor şi certurilor provocate de către grupările favorabile arianismului, Martin trece în sudul Alpilor, unde, împreună cu un preot, petrece un anumit timp în reculegere şi rugăciune la o mănăstire din insula Gallinania, nu departe de Genova. Când Sfântul Ilarie se reîntoarce la scaunul său episcopal, ucenicul său părăseşte singurătatea insulei şi revine la Poitiers. Învăţatul şi zelosul Episcop, cunoscând calităţile şi idealurile lui Martin, îi dăruieşte locul numit Lacociagum – astăzi Liguge – unde el întemeiază prima mănăstire din Europa; după aceasta a ridicat o a doua la Marmoutiers. Istoria vieţii Sfântului Martin aminteşte cazul a doi morţi, un catecumen şi un sclav, pe care el i-a readus la viaţă prin rugăciunile sale; se istorisesc şi nenumărate cazuri de vindecări minunate şi intervenţii ale puterii dumnezeieşti atribuite mijlocirii Sfântului Martin.

Aproximativ în anul 371 este ales Episcop de Tours. Poporul încredinţat păstoririi sale păstra încă multe din obiceiurile vechi, păgâne şi Martin a trebuit să lupte energic pentru îndepărtarea lor, pentru dărâmarea locurilor de închinare către idoli şi pentru desfiinţarea cultului arborilor sacri. Deşi investit cu demnitatea episcopală, şi-a continuat felul de viaţă al unui pustnic, mâncând o singură dată pe zi, seara, dormind într-o chilie pe un sac cu cenuşă, dăruind rugăciunii o mare parte din noapte. A străbătut dieceza în lung şi în lat şi a consolidat învăţătura şi viaţa creştină în centrul Franţei. În cei douăzeci şi şase de ani de păstorire şi-a câştigat iubirea entuziastă a săracilor şi a tuturor celor nedreptăţiţi; în schimb şi-a atras împotrivirea şi dispreţul acelora din rândul clerului său care preferau odihna şi bunul trai; un preot cu numele Brizio (Bălţatul) l-a dat în judecată. A devenit proverbial cuvântul rostit de Sfântul Martin în această împrejurare: «Dacă Isus Cristos l-a suportat pe Iuda, de ce nu ar trebui să-l suport şi eu pe Brizio?»
Cu toate că se simţea foarte slăbit şi era convins că se apropie sfârşitul vieţii sale, auzind că în Biserica din Candes s-au produs unele neînţelegeri, Martin a alergat numaidecât acolo. După ce a restabilit pacea şi buna înţelegere, se pregătea pentru întoarcere; deodată, puterile l-au părăsit şi el a rugat pe cei din jur să-l aşeze pe un pat presărat cu cenuşă, deoarece peste puţin va trebui să părăsească acest pământ. Istoricul Sulpiciu Sever (360 – 420) ne descrie astfel ultimele clipe ale venerabilului păstor: «Atunci toţi au izbucnit în plâns şi au început să spună – ‘De ce ne părăseşti, părinte drag? Sau cui ne laşi pe noi atât de îndureraţi ? Lupii răpitori se vor abate asupra turmei tale, şi, dacă păstorul nu mai este, cine ne va apăra de muşcăturile lor? Ştim că îl doreşti pe Cristos, dar ţine seamă că răsplata îţi este asigurată şi nu se va micşora dacă amâni primirea ei; de aceea, mai degrabă ai milă de noi sărmanii, pe care vrei să ne părăseşti.’» Mişcat de lacrimile lor, se spune că şi el a început să plângă; îndreptându-şi privirile către Domnul, a spus doar atât: «Dacă mai sunt încă de trebuinţă pentru poporul tău, Doamne, nu refuz munca; fie voia Ta…» Cu ochii şi cu mâinile îndreptate spre cer, sufletul său era fără înce¬tare cufundat în rugăciune. Când preoţii care-l înconjurau l-au rugat să-şi mai schimbe puţin poziţia, le-a răspuns : «Lăsaţi-mă, fraţilor, lăsaţi-mă să privesc la cer, nu la pământ, pentru ca sufletul să fie îndreptat spre Dumnezeu când va porni pe drumul său». Văzându-l pe diavol stând aproape de el, i-a spus: «De ce stai aici, lângă mine, bestie ucigătoare? În mine nu este nimic ce să-ţi aparţină, aducătorule de pierzare. Pe mine mă va avea Avram în sânul său». După rostirea acestor cuvinte, şi-a dat sufletul. Martin, cuprins de bucurie, este primit în sânul lui Avram; Martin, sărac şi umil, intră în cer plin de bogăţii. (Epistola 3 passim). Toate acestea s-au petrecut în ziua de 8 noiembrie 397. După trei zile, la 11 noiembrie, a avut loc înmormântarea; a fost o adevărată apoteoză, o proclamare solemnă a sfinţeniei sale şi a veneraţiei unui întreg popor. De atunci, sărbătoarea lui se ţine la 11 noiembrie; el este primul sfânt care nu a fost martir şi totuşi i s-a acordat o cinstire din partea Bisericii. Sfântul Martin a fost ostaş fără voia lui, călugăr prin alegere şi Episcop din ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu, exprimată prin glasul poporului credincios şi al păstorilor Bisericii.

După moarte, Sfântul Martin a devenit cel mai cunoscut şi mai venerat sfânt în Europa.

Sursa: „Vieţile Sfinţilor” – Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti