[FOTO] La Mulţi Ani, Maestre Mihai Mălaimare!

Motto: ”Teatrul rămâne singura artă vie, capabilă să răspundă mereu aceluiaşi deziderat – emoţia”. Mihai Mălaimare

Articol editat de Radio Resita, 27 august 2021, 14:43 / actualizat: 28 august 2021, 7:52

„O lume perfectă este o aberație pe care Dumnezeu însuși și-a refuzat-o. Un teatru perfect nu ar fi decât tomografia acestei blestemății. Avem noroc că lumea este strâmbă și nebună, iar teatrul este etern. Suntem, într-un fel, vestalele imperfecțiunii” mărturiseşte aniversatul zilei, un căutător de frumos şi emoţie,Mihai Mălaimare.

Aflat sub mantia unui destin artistic asumat şi binecuvântat, astăzi împlineşte 71 de ani!

A văzut lumina zilei pe 27 august 1950, la Botoşani şi drumul său spre teatru s-a consolidat prin absolvirea cursurilor Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” în anul 1973, la clasa profesorilor Moni Ghelerter, Zoe Anghel Stanca, Geta Angheluţă.

A fost şef de promoţie şi a primit repartiţie la Teatrul Naţional din capitală. A jucat în spectacole ca „Richard al III- lea” de W. Shakespeare (1975), „A douăsprezecea noapte” de W. Shakespeare (1984), „Cyrano de Bergerac”, de E. Rostand (1976), „Fata din Andros” de Terentiu (1977), „Romulus cel mare de Durenmatt”, (1977) „Alexandru Lăpuşneanu” de V. Stoenescu (1978), „Filumena Marturano” de Ed de Fillippo, „Mantaua” de Gogol, „Harap Alb” de Raducu Itcus, etc. A regizat si a scris scenariul pieselor „Actorul”, „Clovnii”.

„Din clipa în care am aflat că un actor trăişste continuu în imperiul jocului nu am mai plecat de acolo şi nici chiar obligaţia de a conduce maşina în conformitate cu Legea nu mă poate împiedica să construiesc autostrăzi de joc nebun în fiecare clipă”, se mărturiseşte distinsul artist.

A studiat pantomima la Scoala de Teatru „Jacques Lecoq” din Paris şi predă el însuşi lecţii de pantomimă, iar în 2010 a publicat lucrarea La început a fost gestul. Teatrul Masca, scrisă împreuna cu soţia sa.

 Pe 24 mai 1990, în urmă cu 30 ani,  Mihai Mălaimare a înfiinţat şi condus Teatrul „Masca” la Bucureşti, dealtfel, singurul teatru de gest, pantomimă şi expresie corporală din România.

„Eu am ajuns la Teatrul Naţional de pe băncile facultăţii fiind şef de promoţie. Timp de şase luni nu am fost distribuit în niciun rol, drept care am avut timp să stau şi să observ şi să înţeleg sistemul. Ceea ce am înţeles atunci nu s-a modificat esenţial în anii următori, când am avut roluri. Instituţia era o maşinărie funcţionărească, bugetul nu era folosit pe baza unui proiect estetic şi nu exista o strategie a dezvoltării actorului. Bugetul unui teatru trebuie administrat cu responsabilitatea şi corectitudinea cu care îţi administrezi banul propriu. Iar personalul teatrului, de la director la femeia de servici, trebuie să fie şi să se simtă implicat în proiectul teatral, adică în realizarea şi desfăşurarea spectacolului, nu unii să fie actori iar alţii funcţionari iar directorul să se izoleze într-un turn de fildeş.

Mi-am dorit un teatru care să funcţioneze ca o familie. În sensul acesta pot spune că am izbutit; dar numai în parte; partea de eşec ţine, în mod paradoxal, de una dintre cuceririle mele: sediul. Sediul, pentru care m-am luptat şi care vezi cât este de frumos, mă obligă totuşi la o formulă instituţională şi îmi răpeşte libertatea şi creativitatea pe care mi le oferea teatrul de stradă – căci începutul Teatrului Masca a fost în stradă. Inventivitatea în acel început era neţărmurită şi avea de-a face şi cu relaţia mereu nouă şi imprevizibilă cu publicul.

Atunci, la început, aprobarea de înfiinţare, adică de subvenţie, a unui teatru fără sediu a fost o intuiţie genială: intuiţia că, neavând sediu, eu voi face ce vreau, adică voi fi îndemnat să mă reinventez permanent. Când a apărut sediul, a apărut, evident, şi o aşezare instituţională care pentru mine personal a însemnat şi înseamnă o serie de constrângeri şi un mare consum de timp, care nu-mi mai permit să mă dedic, cum făceam la început, proiectului de bază. Iar acesta ţinea de faptul că doream un teatru în care să se petreacă ceva esenţial în domeniul artei actorului; mi-am dorit actori care să se formeze şi să evolueze în teatru, actori care să posede multiple mijloace de expresie, actori care să fie capabili să joace în stradă, nu pur şi simplu mutând piesa în stradă, ci stăpânind mulţimea, adaptându-se publicului şi locului străzii. Lucrul acesta presupunea o altfel de formaţie a actorului – pe care mi-am propus-o şi pe care nu contenesc să mi-o propun: un actor care să treacă prin antrenamente de dans, de step, de jonglerie, de acrobaţie, de pantomimă etc., un actor care să se apropie de sursa de aur a teatrului universal care e commedia dell’arte”, afirma artistul într-un interviu.

La Teatrul Naţional Radiofonic a debutat în anul 1974 cu piesa „Muşcata din fereastră” de V. Ion Popa, urmată de Baladă pentru nouă cerbi de D.R. Popescu, spectacolul muzical „Cheia succesului” sau „Titanic vals” de Tudor Muşatescu, „Boemii” de Ovidiu Dumitru, „De dragul ei”, „Fata din Andros” de Terenţiu, „Epicene” de Ben Johnson, a regizat spectacolul „Domnul de Pourceaugnac”, în anul 2011 a scris scenariul si a regizat spectacolul pentru radio „Ex libris” al Teatrului Masca.

De asemenea, a participat la numeroase emisiuni radio de varietăţi şi emisiuni dedicate copiilor.

A debutat pe marele ecran în 1976, în „Doctor fără voie”, apoi a jucat în „Reţeaua S”, „Nea Marin miliardar”, „Căruţa cu mere”, „Sosesc păsările călătoare”, „Şobolanii roşii”, etc.

Mihai Mălaimare este doctor în istoria teatrului, a fost profesor la UNATC, secţia actorie în perioada 1984-1989, a predat actoria la Universitatea Ecologică, a predat pantomima la Şcoala de Teatru „Pygmalion” din Viena, a scris cărţile „Maidane cu teatru”, „Demisia”, „Şansa”.

Actorul Mihai Mălaimare a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului românesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”, iar în anul  2008 a primit  premiul Uniter pentru teatru nonverbal!

„Am multe regrete la viaţa mea, dar e bine să rămână doar ale mele, nu de alta dar te pomeneşti că s-ar găsi unii care să dorească să-mi dea o mână de ajutor, ori eu mă simt bine în haina îndoielii, a incertitudinii şi a regretelor suportabile”, mărturiseşte artistul care, astăzi a împlinit 71 de ani, din care nu ştiu ce am putea scădea fără sa fie atinşi de miracolul scenei…

https://www.facebook.com/teatrulmascapagina/videos/756877931780644/?v=761363608030296&notif_id=1598545109614615&notif_t=watch_follower_video

Mihai Mălaimare este căsătorit cu reagizoarea Anca Dana Florea şi  au 4 copii.

De remarcat, că unul dintre copiii săi, Mihai Mălaimare Jr. a fost director de imagine la filmele regizate de Francis Ford Coppola și Paul Thomas Anderson.  El a fost nominalizat la cea mai bună cinematografie la cea de-a XXIV- a ediție a premiilor Independent Spirit pentru Tinerețe fără tinerețe din 2008.

Aşadar, povestea merge mai departe, astăzi, cu preţuire, un sincer La Mulţi Ani, Maestrului Mihai Mălaimare senior!

Epilog: ”Probabil că aş fi putut fi şi un foarte bun chirurg, aş fi putut fi… orice. Dar, având în vedere că n-am fost în stare să fiu nimic, am ales formula de a fi de toate şi am devenit actor.” Mihai Mălaimare

Anca Bica Bălălău

Sursa:cinemagia