“Când m-am nascut eu, noaptea, doctorul i-a spus mamei: doamna, e o lumina afara…ca ziua…fetita asta o sa aiba noroc…o sa aiba o stea!”povesteşte Tamara Buciuceanu. Momentul acesta…luminos s-a petrecut în casa unui om de vază al oraşului Tighina din Basarabia. Suntem în anul 1929, la unsprezece ani de la Marea Unire …copiii familiei Buciuceanu luau lecţii de canto, de pian, de balet sau de recitare ca nişte adevarăţi elevi ai unor şcoli superioare. Au fost odată două fete. Una brunetă şi alta blondă. Celei brunete îi plăcea să spună poezii, iar cea blondă cânta foarte frumos. În serile când se adunau prietenii părinţilor, ele făceau un mic spectacol. Tamara recita şi cânta la pian, iar Iulia interpreta frumos melodii. Aşa a început cariera lor de artiste”… spunea Doamna Tamara Buciuceanu… menţionând: „Aşa se face că, la vârsta de opt ani, Tamara cânta la pian Concertul în Do Major de Mozart, în Sala de Concerte din Tighina. Abia ajungeam sa pun piciorul la pedala. Mi-a plăcut întotdeauna să mă asculte mai mulţi oameni. Când aveam şase ani, iar Iulia – patru, eu cântam, iar ea dirija. Era obiceiul familiei să avem invitaţi în fiecare sâmbăta şi duminică, iar eu cu Iulia făceam program artistic. Nu ne ruga nimeni, ne plăcea.”

În acest context, in anul 1936, în luna decembrie are loc primul spectacol organizat În care debutează fetele familiei Buciuceanu. Tamara, fiica cea mare, şi Iulia, cea mică, aveau rolurile de îngeraşi. În spectacolul “Irozii”, micuţa actriţă s-a dovedit lipsită de emoţie distructivă, aducând cu ea o nota de bună dispoziţie şi de umor şi prezenţă scenică… sunt mărturii aşezate pentru posteritate într-o carte de actriţa şi dascălul Universitatii Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, Bogdana Darie care a scris cartea „Tamara Buciuceanu O viaţă închinată scenei” , pe 15 iunie 2013, a apărut  cartea despre viaţa şi cariera actriţei, în descrierea căruia acad.

Răzvan Theodorescu remarcă: „Cu siguranţă că Tamara Buciuceanu-Botez, cea pe care o iubim cu toţii, pe care am aplaudat-o de atâtea ori, profesoara „Isoscel“ pentru generaţii de cinefili, eroina a zeci de piese unde inteligenţa, subtilitatea şi umorul smulg admiraţia unui popor întreg, este imaginea însăşi a firescului, a agerimii, a bunăcuviinţei aceluiaşi popor. Pentru doamna Tamara, sigur este că viaţa i-a fost teatrul, iar teatrul i-a fost viaţa. Aşa cum poate i-a menit-o de mult, de mult de tot „îngerul vestitor“ de la Tighina”.

Prietenia mea cu doamna Tamara Buciuceanu mi-a dat sentimentul că parcă am mai făcut o facultate…

În exclusivitate pentru Radio România Reşiţa, autoarea cărţii ne-a mărturisit:

Am jucat cu doamna Tamara într-un spectacol foarte special de la Teatrul Bulandra: Însemnările unui necunoscut, după Dostoievski, o dramatizare făcută de profesorul meu Ion Cojar, început de dumnealui şi finalizat de Ducu Darie, iată cum vorbim de 3 oameni pe care nu-i mai avem şi de care ne este dor pentru că au însemnat foarte mult în vieţile noastre… Primul moment frumos al întâlnirii mele cu doamna Tamara a fost când m-a invitat să stau cu dumneaei în cabină şi aşa am ajuns să ne povestim foarte multe lucruri despre carieră, despre viaţă, despre foarte multe… devenind prietene, o diferenţă  destul de mare de vârstă între noi, dar parcă eram prietene de-o viaţă. Mi-a dezvăluit foarte multe lucruri, am avut sentimentul că am mai făcut o facultate după perioada aceea şi s-a încununat şi mai frumos în momentul în care Mihai Constantin, nepotul domniei sale, m-a îndemnat să scriu o carte despre doamna Tamara şi m-am apucat, a fost o mare bucurie, s-a scris foarte uşor, vorbeam la telefon de două ori pe zi, ne întâlneam… pur şi simplu a făcut parte din viaţa mea, din familia mea. Ziua de 10 august era o zi specială, de obicei mergeam la Bran cu familia mea la dumneaei… uneori, am sentimentul ciudat că n-am sunat-o… era un om minunat, este în sufletele noastre.Prietenia mea cu doamna Tamara Buciuceanu mi-a dat sentimentul că parcă am mai făcut o facultate… A fost o mare întâlnire, un om special, o actriţă minunată de teatru, film, radio şi televiziune, un om complex, dar dincolo de toate astea un om care a ajutat atât de multă lume şi nu aştepta laude, nu aştepta nici măcar un mulţumesc, parcă se simţea datoare să ajute tot timpul pe câte cineva… A fost un om implicat, niciodată bătrân şi-mi spunea: Draga mea să şti că eu sunt ca o genă bună pentru tine şi aşa era… Întreaga familie este una importantă , artişti mari, dar în acelaşi timp nişte oameni deosebiţi, cu o modestie şi o generozitate deosebite.

De ziua dumneaei era sunată din întreaga lume…Oamenii o iubeau, o adorau. Îmi amintesc, fiind cu ea într-un taxi, şoferul îi spunea soţiei că este în maşină cu doamna Tamara Buciuceanu-Botez… Nu-i plăcea să vorbească despre perioadele grele de viaţă, era optimisită şi spunea: Gata! S-au dus! Priveşte înainte!

Astăzi, ne-am fi dus la Bran, i-am fi dus flori şi am fi făcut poze…Vă mulţumesc.”

Este primul an când nu o mai sărbătorim pe pământ, este prima dată când dorul ne înăbuşe sufletul… fetiţa brunetă care a văzut lumina zilei pe 10 august 1929 în Tighina, anul trecut  a ales să părăsească „scena vieţii”, lăsând în urmă momente memorabile de cultură profundă ce i-au adus dragostea necondiţionată a publicului.

Sora sa Iulia, solistă la Opera Română a fost  soţia marelui actor George Constantin, fiul lor şi nepotul Tamarei Buciuceanu-Botez, Mihai Constantin, ducând povara talentului artistic mai departe şi prin fiul său, student al Universităţii Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București.

 Legătura ombilicală, între aceste mari spirite ale artei româneşti, este realizată  de artista care ducea talentul pe sânge, fiind una din cele mai apreciate actrițe române de teatru, film și televiziune din generația de aur.

În primăvara anului 2014 a decis să pună punct acestei meserii, după o carieră de 62 de ani, afirmând la acel moment că „Este bine să lăsăm locul celor tineri. Eu mi-am făcut datoria, acum sunt liniştită, bine şi împăcată cu mine”.

Personalitate marcantă a culturii românești și reprezentantă a generației de aur a teatrului și filmului românesc, marea noastră actriță Tamara Buciuceanu-Botez, supranumită „Doamna comediei româneşti”, a primit numeroase dinstincții și premii pentru întreaga creație teatrală și cinematografică.

A fost decorată cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cea mai înaltă distincție a statului român, pentru „remarcabilele interpretări artistice, dragostea, dăruirea şi talentul de care a dat dovadă în promovarea artei teatrale”, a primit însemnele Ordinului Coroana României în grad de Ofițer, din partea Casei Regale a României, a fost premiată de Uniunea Teatrală din România cu Premiul pentru întreaga activitate și cu Premiul de excelență.

În semn de apreciere pentru remarcabila și îndelungata carieră artistică a excepționalei artiste, Monetăria Statului a lansat pe piață produsul medalistic comemorativ Tamara Buciuceanu-Botez.

Tamara Buciuceanu-Botez avea 90 de ani, când a plecat,  dintre care  65 de ani de scenă. Artist evaluat de vămile timpului , face parte din cei fără vârstă, simbolizând cu graţie şi ataşament longevitatea spiritului binecuvântat cu har.

Tamara Buciuceanu-Botez este o legendă  care și-a îmbrățișat nemurirea, confiscând timpului-vârstele. Este Omul-Teatru în al cărui spirit tinerețea și-a pus coroana veșniciei.

De acum, colegul său de Veşnicie, Marin Moraru, mărturisea în cartea sa ”Suntem ceea ce sunt amintirile noastre”: „Tamara Buciuceanu este un animăluţ aparte. Nu există o altă Tamara pe lume pe care să o cunosc eu. Tamara este de un temperament ce depăşeşte posibilităţile trupeşti, dă pe dinafară, cum se spune, şi atât de puternic, încât asta îţi ia ochii. Datorită faptului că are şi talent şi mai dispune şi de o expresivitate anume, acest temperament devine frescă. Tamara nu este normalul nostru. Ea dă în foc ca laptele, iese din oală”.

 Tamara Buciuceanu Botez este un simbol românesc. Unul care a ars pe scenă și care lasă în urma sa o bogăție enormă, greu de repetat și inutil de înlocuit.

Parafrazându-l pe Max Reinhardt, cred în nemurirea teatrului. E cel mai minunat adăpost pentru cei care și-au ascuns fără să știe nimeni copilăria în buzunar  și care au pornit să-și continue jocul până la sfârșitul lor. În buzunarul acestei  copilării emoţia se înclină în faţa lacrimii de dor, care astăzi poartă un singur nume Tamara Buciuceanu Botez:

„Deviza cu care am plecat eu la drum a fost: fără compromisuri, fără rabat, şi cu o ştachetă ambiţioasă, pe care să o onorez mereu. Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea în continuare putere să pot juca astfel, încât să rămân în amintirea poporului meu ca un artist care şi-a dedicat toată viaţa Teatrului. Adevăratului teatru, care stimuleaza nobleţea şi demnitatea umană”.

Din uşa inimii, din pragul ei: Întind o mână caldă, vrei s-o iei? Căci m-am născut să dărui, să vă dărui,

Din har dumnezeiesc să mă clădesc sau să mă nărui.De asta nu am timp să-mbătrânesc.

Să crezi  arzând în fiece minut Și să te creadă cei ce te privesc.Să cazi, dar să te-nalţi cu-n nou cuvânt. De asta nu am timp să-mbătrânesc.

Să fi şi vreme rea ,să fi şi soare, Să fi ce oameni-şi doresc. S-alungi tristeţi, să fi un oarecare

Şi veselă şi uneori plângând,prea multe-n viaţă nu-mi doresc

Mi-e drag ca să v-aud aplaudând.De asta nu am timp să-mbătrânesc”… declara testamentar Tamara Buciuceanu-Botez… nu a îmbătrânit… nu avea cum… s-o aplaudăm, până când, pe cordonul ombilical al iubirii, APLAUZELE vor ajunge acolo sus în Raiul Marilor Actori care astăzi o serbează pe Tamara… Cu siguranţă că Dumnezeu are o lojă din care îi priveşte jucându-se de-a Veşnicia…  

Anca Bica Bălălău

Surse:„Tamara Buciuceanu O viaţă închinată scenei”-Bogdana Darie;Suntem ceea ce sunt amintirile noastre”-Marin Moraru