Motto: “În teatru, textul trebuie visat!” Gheorghe Cozorici
Prinţul Teatrului Românesc, actorul Gheorghe Cozorici s-a născut la 16 iulie 1933, în localitatea Arbore, judeţul Suceava.
Debutul său în teatru, la numai 24 de ani, a fost în rolul prințului Danemarcei, lucidul Hamlet, cel pierdut printre cețurile groase și nopțile întunecate ale Nordului, fiind cel dintîi Hamlet românesc din epoca postbelică.
Era muncitor la Uzinele Vulcan din Bucureşti când s-a prezentat la admitere la IATC, Facultatea de Teatru, secţia Actorie, şi a fost admis la clasa Aurei Buzescu despre care va declara prin interviuri: „Aura Buzescu ne spunea: «Să ştiţi, copii, că nu sunteţi decât un boţ de lut. Personajul trece în tine şi deci tu eşti boţul de lut… Şi în prima zi modelezi în el ca un sculptor. E lutul tău. Dar dacă l-ai lăsat aşa, el se usucă şi a doua zi nu-l mai poţi modela, pentru că se sfarmă. Ş-atunci, întotdeauna trebuie să ai personajul cu tine, să-l ţii moale, să te gândeşti tot timpul la el, pentru că numai gândurile tale îl modelează”.
A absolvit Institutul de Artă Dramatică din Bucureşti în anul 1956, făcând parte din renumita ”promoţie de aur”, alături de alţi mari actori: George Constantin, Amza Pellea, Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Marin Moraru, Sanda Toma, Silvia Popovici, Gina Patrichi, Tamara Buciuceanu, Draga Olteanu, Constantin Rauţchi, Silviu Stănculescu şi alţii.
Imediat după absolvire, grupul de actori alcătuit din Gheorghe Cozorici, Amza Pellea, Silvia Popovici, Constantin Rauţki, Victor Rebengiuc, Dumitru Rucăreanu şi Sanda Toma a mers la Teatrul Naţional din Craiova, însoţindu-l aici pe regizorul Vlad Mugur. Pe scena Teatrului Naţional din Craiova Gheorghe Cozorici a jucat, între altele, în spectacolul ”Bărbierul din Sevilla” de Pierre Beaumarchais şi tot aici, la vârsta de 24 de ani, a interpretat dificilul rol al lui Hamlet.
,,Am întâlnit funcţii, nu oameni! Important mi se pare mie că, oricând, dar mai ales atunci când porţi însemnul puterii, este să fii om. Un om, acolo. Un om care să dea tot ce are mai bun şi să nu pună în balanţă ce a primit pentru asta”, mărturisea Prinţul care recita ca nimeni altul poeziile lui Eminescu, sau interpretul lui ”Ștefan cel Mare” pe care l-a redat cinematografiei românești datorită rolului jucat magistral, păstrat în amintirea colegilor și a celor care l-au văzut sau auzit pentru vocea sa unică, Gheorghe Cozorici.
Regizorul Vlad Mugur şi-a notat în jurnalul său câteva momente amuzante cu şi despre actori, printre care şi aniversatul zilei:
„Gheorghe Cozorici pe cal alb şi „norocul“ de pe scenă!
Radu Penciulescu monta piesa lui Mihnea Gheorghiu, „Tudor din Vladimir”. În rolul Tudor era Cozorici pe cal alb în scenă, iar în rolul unui preot intra peste noapte Amza Pellea, din cauza plecării unui actor. Trebuia să intre în ultimele două repetiţii.
Pe parcursul premierei, Amza era în cabină și învăța textul chiar în timpul spectacolului. Îl rugase pe regizorul tehnic Nanu să îl anunţe cu două minute înainte de intrare, ca să aibă timp să înveţe textul până în ultima clipă. Nu existau difuzoare pe atunci în cabine. Era în seara premierei. Înaintea finalului actului al doilea, Amza trebuia să intre. Cozorici era singur pe scenă și îl aştepta pe Amza care nu mai intra. Atunci a început să improvizeze, iar Mihnea Gheorghiu făcea ochii mari în sală. Cozorici continua să-l caute pe Amza, îl striga pe preot pe nume, a început să-l caute prin culise.
Amza Pellea își amintea: “Repetam textul în cabina mea şi deodată s-a trântit uşa, s-a pocnit de pereţi cu putere şi în tocul ei s-a rezemat regizorul Nanu spunând: «Amza, ţi-a trecut intrarea.» «Cum mi-a trecut intrarea?»”
Așa că Amza a azvârlit textul şi a fugit înnebunit, până a dat cu ochii de Cozorici pe scenă. Uitase şi textul, dar Cozorici vorbea pentru amândoi, avea o memorie extraordinară! Și în timp ce amândoi îl fulgerau din priviri pe Nanu, Cozorici l-a scos pe Amza din scenă şi a început monologul final în care, la un moment dat trebuia să cadă zăpadă în spatele ferestrelor, iar el trebuia să spună: «O, natură, tu, zăpadă a primăverii!»
Şi apoi, continua cu monologul, privind cum cade zăpada. Când Cozorici s-a întors spre fereastra din fund cu replica «O, natură, tu, zăpadă a primăverii!», zăpada n-a căzut. Așa că a continuat monologul, fără să vadă zăpada. Atunci Nanu, în panică, a dat drumul la zăpadă, care, pusă pe o stangă greşită, a început să cadă în spatele lui Cozorici, adică în interior. Actorul n-a spus nimic, s-a întors către regizorul tehnic, care era în mare panică, a tras cortina şi a fugit. Cozorici şi-a scos spada lui Tudor Vladimirescu, şi cu ea în mână a început să-l urmărească, îmbrăcat în costumul eroului pe cal, prin Craiova.
Gheorghe Cozorici îi povestea lui Vlad Mugur: „Voiam într-adevăr să-l străpung cu spada lui Tudor – şi l-am urmărit până în Piaţa Primăriei.”
Actul al II-lea s-a jucat cu doi regizori tehnici. Eu mă speriasem şi am adus toţi regizorii tehnici. Venise şi unul, pe nume Duduleanu, unul mai bun decât celălalt, şi în fine, a intrat Cozorici în actul doi pe calul alb al lui Tudor… tocmai în momentul în care calul a reuşit să umple scena cu balegă. Aceasta a fost premiera la Tudor din Vladimiri, aşa că, din cauza acţiunii superbe a calului, ne-a mers bine toată stagiunea. Din cauza balegii de pe scenă…”
Începând din 1959, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, ”vreme de peste trei decenii Gheorghe Cozorici a putut fi admirat pentru felul lui unic de a îmbrăca profunzimile rolului, cu eleganţă şi sobrietate, cu o voce de neuitat, în numeroase spectacole”, după cum se reamintea într-un comunicat din 2015 al Teatrului Naţional din Bucureşti.
Dealtfel, pe scena Teatrului Național din București a evoluat pînă la sfîrșitul vieții; ultimul său rol a fost Firs din piesa Livada cu vişini de A.P. Cehov având o carieră artistică de peste trei decenii, Gheorghe Cozorici a interpretat roluri de mare succes, în piese românești și străine: Barbierul din Sevillia, de Beaumarchais; Titanic vals, de Tudor Mușatescu; Becket de Jean Anouilh; Danton de Camil Petrescu; Tineretea lui Moromete de Marin Preda și multe altele.
A cunoscut cele mai intense trăiri în teatru și în film și i-a uimit pe toți cu vocea sa…
Ultimul film în care a jucat Gheorghe Cozorici a fost ”Moartea unui artist”, în 1989.
Nu există român care să nu fi simțit emoţie când îl auzea pe regretatul Gheorghe Cozorici recitând „Scrisoarea a III-a“.
Dealtfel, Eminescu i-a fost aproape de suflet mai mult decât alți poeți. Se povesteste cum a recitat timp de trei ore din Eminescu, supărat și rezemat cu piciorul de un gard, la moartea colegului său de generație și prieten apropiat Amza Pellea, uimind întreaga asistență.
Pentru actorul Gheorghe Cozorici, teatrul însemna arta cuvântului rostit cu inflexiuni poematice. După interpretarea lui Becket din spectacolul ,,Becket sau onoarea zeilor” de Jean Anouilh, a fost comparat cu marele actor de film Richard Burton.
„Avea un glas sigur, neşovăitor, Cred că rostindu-şi replicile undeva, într-o pădure adevărată, ar fi preschimbat uşor copacii în orgă, cerul în clopot şi frunzele în mişcătoare flăcări verzi”, spunea Aurel Storin…
În iulie 2003 Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România (UARF) a marcat, la Cimitirul Bellu, 70 de ani de la naşterea actorului Gheorghe Cozorici şi zece ani de la moartea acestuia. Cu acest prilej, UARF a instalat la mormântul actorului o placă comemorativă din marmură.
La 3 aprilie 2015, în cadrul ciclului ”O Seară de Poveste”, a avut loc manifestarea intitulată ”Un prinţ al scenei – Gheorghe Cozorici”, organizată de Fundaţia Geo Barton, în colaborare cu Teatrul Naţional din Bucureşti. Cu acest prilej, personalităţi ale scenei româneşti au evocat amintiri legate de actorul, colegul, prietenul Gheorghe Cozorici.
Gheorghe Cozorici a plecat în Veşnicie pe 18 decembrie 1993, la București… Prinţul Teatrului Românesc îşi conduce acum Ceata Îngerilor pe versurile celor mai frumoase poeme ale vieţii şi ale morţii!
Epilog: “Am întâlnit funcţii, nu oameni! Important mi se pare mie că, oricând, dar mai ales atunci când porţi însemnul puterii, este să fii om. Un om, acolo”. Gheorghe Cozorici
Anca Bica Bălălău
Sursa: Vlad Mugur-Jurnal; wikipedia
