Motto: „De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?” Marin Sorescu

 „Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? Mie mi s-a omorât timpul, Onorată instanţă… Mi se pare mie sau e târziu? Cum a trecut timpul! Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a facut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede în jur, până dincolo de stele, n-are niciun rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană”, am putea socoti testamentul liric al celui care a plecat să moară puţin acum 24 de ani pe 8 decembrie 1996, Marin Sorescu.

Poetul, eseistul, prozatorul, dramaturgul Marin Sorescu s-a născut într-un sat din Dolj. A fost fiul lui Ștefan Sorescu și al Nicoliței (născută Ionescu), țărani din Bulzești. A urmat cursurile școlii primare în satul natal, apoi a continuat studiile la Colegiul Național „Frații Buzești” din Craiova; în continuare a studiat la Școala medie militară din Predeal. Studiile universitare le-a făcut la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, la Facultatea de Filologie (1955-1960), licențiat în limbi moderne.

După absolvirea facultăţii, în 1960, Marin Sorescu a venit în București și a fost numit redactor-șef al revistei Viața Studențească – unde debutase cu versuri, cu un an în urmă – , în anii 1960-1961, apoi a devenit redactor la „Luceafărul”, între anii 1961-1965, revistă la care și publica.

În anul 1964 îi trimite câteva din poeziile pe care le-a realizat lui George Călinescu, care avea să remarce că „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune“. În fapt Călinescu a fost primul şi singurul critic literar care a anticipat vocația lui Marin Sorescu. La 23 octombrie 1964, Călinescu a publicat, entuziast, tableta „Un tânăr”, în „Contemporanul” şi astfel talentul lui Marin Sorescu a primit un elan semnificativ în cariera sa literară.

A fost membru al Programului Internațional pentru Scriitori la Universitatea din Iowa – SUA.

Într-o postfață la volumul Tinerețea lui Don Quijote Marin Sorescu susține că actul poetic constă în a avea curajul să-ți dezvălui subiectivitatea, „sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuințele cele mai intime” cu aspirația de a ieși din contingent, asemenea păsării care, petrecându-și majoritatea timpului într-un copac, nu cântă numai în și numai despre copac. Poezia trebuie să fie clară, nu coborâtă la nivelul comun de înțelegere, pe cât posibil concisă, spre a avea parte de o critică lungă și personală, originală fără ostentație. Cam toate aceste însușiri se pot recunoaște în poezia sa, de predilecție în versuri albe, comunicative, adesea presărate cu ironii și autoironii, într-un limbaj care nu ocolește familiaritatea în sens filistin…

Lirica sa este de altfel influenţată puternic de mediul în care a copilărit şi poeziile sale mustesc firesc de oralitatea oltenească.

Cu această zestre genetică, Marin Sorescu a debutat  în anul 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de parodii „Singur printre poeți”. Până la sfărșitul trecerii sale pe pământ a mai publicat încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei românești contemporane. În 1966 primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Poeme”, reușind să repete această performanță de încă 5 ori pe parcursul carierei sale.

Actul poetic constă în a avea curajul să-ți dezvălui subiectivitatea, „sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuințele cele mai intime”, mărturisea regretatul poet.

Printre volumele cele mai cunoscute se numără „Tușiți”, „Suflete, bun la toate”, precum și ciclul de 4 volume intitulat „La lilieci”, un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume.

Dealtfel, multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici „Unde fugim de acasă?”, „Cirip-ciorap”. La moartea scriitorului au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal și roman.

În dramaturgia lui, Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia ”Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele: Iona, Paracliserul și Matca.

Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan, precum în ”Există nervi”, teatrul istoric în ” A treia țeapă” și ” Răceala”, sau comedii, precum ”Vărul Shakespeare”, al căror armă primordială este chiar ironia mușcătoare, împrumutată din lirica soresciană.Umorul oltenesc și patima cu care a iubit viața, dar și fiorul efemerului ei, stăpânește Universul Marin Sorescu.

 Marin Sorescu a fost şi un remarcabil traducător, transpunând întegral, în limba română, creația poetică a lui Boris Pasternak, în volumul ”Lirice”.

Poetul a fost un pasionat şi talentat iubitor al picturii, remarcându-se prin expoziţiile personale de la Brașov – în 1989, Cluj-Napoca – în 1990, sau Bucureşti – în 1992, dar şi prin cele din străinătate, din Irlanda – în 1991 şi Paris – în 1992, când a participat la o expoziție colectivă.

În anul 1978, Sorescu a preluat conducerea revistei craiovene „Ramuri”, la un moment în care avea o bogată experiență literară și impresii acumulate în multe, multe călătorii în afară.

Marin Sorescu a ridicat la noua revistă nivelul estetic al acesteia, a publicat creații ale scriitorilor români importanți, inclusiv din zona Olteniei, dar și nume importante din afara României, a inserat numeorase interviuri cu renumiți scriitori străini.

Tot în această perioadă a adus la revistă foarte mulţi tineri, care însă peste ani aveau să îi dea fostului lor mentor … o lovitură de graţie.

Aprecierea de care se bucura în România a avut de suferit în anii ’80, când, în urma participării la şedinţele unei organizaţii mistice internaţionale, „Meditaţia transcendentală”, a intrat în dizgraţia regimului Ceauşescu, fiind consemnat la domiciliu forţat, pentru o perioadă, ulterior intervenind în favoarea sa, cu succes, Adrian Păunescu, pe atunci foarte influent.

În anul 1991, imediat după Revoluţie, mai mulţi confraţi ai săi, colegi la „Ramuri”, concepeau o scrisoare pe care o adresau preşedintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor, poetul Mircea Dinescu. Iată textul acesteia: „Având în vedere că activitatea lui Marin Sorescu în cadrul revistei «Ramuri» este aproape nulă; Având în vedere că Marin Sorescu denigrează marii scriitori de azi (Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu), refuzând sistematic să-i publice; Având în vedere că denigrează marii scriitori din exil: Eugen Ionescu, Emil Cioran («E. Cioran a ajuns ca Ceauşescu pe toate gardurile») şi denigrează U.S. («Uniunea Scriitorilor se va desfiinţa; s-o ajutăm să se prăbuşească»); Având în vedere că în redacţie se poartă dictatorial, socotind redacţia si Oltenia ca pe o moşie proprie, devenind o piedică în dezvoltarea spirituală a acestei regiuni; Îl recuzăm pe Marin Sorescu din funcţia de redactor şef al revistei «Ramuri».

Menţionăm că laureatul Premiului Herder nici nu primeşte salariul de la revista noastră, fiind salariat la edit. «Scrisul Românesc». Menţionăm, de asemenea, că prezentul memoriu n-a fost semnat de dactilografă, de tehnoredactorul Alin Roşca şi de femeia de serviciu”. Semnează Ion Buzera, Valentin Bazaverde, Gabriel Chifu, Romulus Diaconescu, Marius Ghica, Sabin Gherman, Ion Lascu, George Popescu şi    Constantin Barbu.

Considerând aceasta ca o lucrare ocultă, nedreaptă, Marin Sorescu îşi anunţă demisia de la „Ramuri”, fiind de menţionat că nu a ţinut să se răzbune în vreun fel pe cei care îl criticaseră nemeritat la Uniunea Scriitorilor.

În 1991 primeşte Premiul Herder, acordat de Universitatea din Viena pentru întreaga activitate, în 1992 devine membru titluar al Academiei Române, însă fiindcă după Revoluţie, poetul s-a numărat printre scriitorii, puţini, dar vizibili, care l-au susţinut pe Ion Iliescu, începe să piardă, tocmai pe tărâm politic, aprecirea şi simpatia de care se bucura în viaţa literară.

Tot în anul 1992, și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București, cu teza ”Insolitul ca energie creatoare, cu exemple din literatura română”.

A fost ministru al Culturii, în cabinetul Văcăroiu, în perioada 25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995, apoi este găsit, în urma unui control, suferind de o boală incurabilă, a urmat publicarea mai multor poeme sfâşietoare în care elementul central era iminenţa morţii.

Prietenul său, Tudor Gheorghe, un alt oltean absolut, îl omagiază cel mai frumos pe Marin Sorescu şi readuce în atenţia publicului larg satul tradiţional patriarhal, obiceiurile şi apucăturile, chiar rânduielile societăţii rurale.

Puţini dintre noi cunosc un amănunt extrem de interesant din viaţa lui Marin Sorescu: a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură, de către Academia Română, în anii 1983 şi 1992. Într-un interviu, academicianul Eugen Simion a oferit amănunte despre povestea din anul 1992:

„…Sorescu ajunsese în faza finală a selecției pentru premiul Nobel. Fusese reținut de juriu pentru «lista mică», exact cum se întâmplase cu câțiva ani mai înainte cu Nichita Stănescu, colegul de generație și comilitonele său. Până la urmă, râvnitul premiu i-a ocolit și pe unul, și pe altul. N-a fost să fie. Ca să se împlinească blestemul care spune că noi, românii, suntem norocoşi doar atunci când este vorba de eşecuri. Aici nu ratăm niciodată. «Nenorocul românesc», cum îi zice Cioran, socotind că acesta este cuvântul care ne definește mai bine destinul și specificul… Ca să grăbească lucrarea nenorocului, în cazul lui Marin Sorescu au intervenit, se pare, trei confrați de la București, poeți cunoscuți. Indignați peste măsură și speriați ca nu cumva confratele lor să fie încoronat la Stockholm, aceștia ar fi trimis unde trebuie un memoriu plin de acuzații abominabile la adresa lui Sorescu …”

Este legendară şi polemica sa Nicolae Breban, scriitor, publicist, romancier, eseist, dramaturg, cel care i-a scris o epigramă romancierului Sorescu, care a circulat şi încă circulă: „Iţi dau Marine o povaţă,/ Ce nu ţi-au dat-o nici părinţii,/ Renunţă la Trei dinţi din faţă/ Şi scrie cu măseaua minţii.“ Cum era de aşteptat, Sorescu a suferit enorm din pricina acestei epigrame…

Marin Sorescu rămâne un spirit al culturii româneşti, un filon al ADN-ului românesc, unic şi irepetabil în culorile emoţiei…

„MAMĂ ,mi s-a întâmplat o nenorocire. Mai naște-mă o dată… prima viață nu prea mi-a ieșita ea, dar poate a doua oară…, poate a treia oară… poate a zecea oară.Tu nu te speria numai din atâta și naște-mă mereu.Ne scapă mereu câte ceva în viață, de aceea trebuie să ne naștem mereu… un sfert din viață pierdem făcând legături, tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri și praf. Totul curge așa de repede și noi tot facem legături între subiect și predicat… unde e mare -și scufundări” este mărturisirea cea mai cutremurătoare prin firescul complexității ei, a celui ce-a fost  Marin Sorescu- poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător, plecat de 24 de ani să contabilizeze metaforic Veşnicia!

Epilog: „Cred că m-am îmbolnăvit de moarte într-o zi când m-am născut”.Marin Sorescu

Anca Bica Bălălău

Contabilitate

Vine o vreme

Când trebuie să tragem sub noi

O linie neagră

Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi.

Câteva momente când era să fim frumoşi.

Câteva momente când era să fim geniali.

Ne-am întâlnit de câteva ori

Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape

(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)

Toate acestea fac un viitor luminos —

Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o

Şi cu acceaşi femeie care nu ne-a iubit

Fac zero.

Un sfert de ani de studii

Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,

A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.

Şi, în sfârşit, o soartă

Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)

Fac două (Scriem una şi ţinem una,

Poate, cine ştie, există şi viaţa de apoi)

Sursa:RADOR