Motto: “De un dor fără sațiu-s învins și nu știu ce sete mă arde” Emil Botta

Emil Botta  s-a născut acum 110 ani  pe  15 septembrie 1911, în Adjud și a urcat în Veşnicie acum 44 de ani, pe 24 iulie 1977, cel care mărturisea: “N-am defăimat niciodată amurgul şi tăcerea…” 

Personalitate marcantă mistuită de umbrele misterului şi ale sensibilităţii profunde de un tragism aparte,  a rămas în memoria culturii române ca poet, prozator și actor român.

Este fratele eseistului Dan Botta precum și fiul lui Theodor Botta, medic, și al Aglaiei.
Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Național din București, după mai mulți ani petrecuți pe unele scene de provincie. La Național joacă în roluri de excepție, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc.

Aparent anacronic, el își juca mai cu seamă glasul. Era făcut parcă pentru tragediile antice, decât pentru teatrul contemporan. Avea pe masca actoricească imprimată acea damnațiune caracteristică artiștilor luciferici, blestemați, înrăiți întru geniu cu spirite necontrolabile la prima investigație.

‘’Un dor fără sațiu m-a-nvins, și nu știu ce sete mă arde mereu’’

Ca poet, a debutat cu poemul “Strofă” ultimă în revista lui Tudor Arghezi “Bilete de papagal” în 1929. Emil Botta a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratați”, din care s-au desprins și filosoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu.

A fost poetul preferat al generației Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult.

Este autorul unei poezii negre, existențialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morții, în consonanță cu filosofia Trăirismului interbelic.

E un poet al măștilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morții și a neputinței.

În anul 1937 îi apare la „Fundațiile regale pentru literatură și artă”, întâiul volum, premiat, intitulat: „Întunecatul april”. Timbrul original al acetei poezii încântă critica. Vladimir Streinu  distinge în această apariție „Semnele noi de lirism”, în contextul în care marii lirici interbelici ajungeau la apogeu. Urmează, apoi, volumul „Pe-o gură de rai”, Ciclul Vineri,  „Versuri” și „Un dor fără spațiu”.

Asemenea lui Alexandru Philippide, Emil Botta a scris relativ puțină poezie. Spațiul său poetic este, însă, inconfundabil.

Emil Botta e actor în poezie: în acest sens s-a vorbit pe drept cuvânt despre teatralitate la el. Joacă un singur rol, pe al lui însuşi, dar travestindu-se mereu, punându-şi o mască, declamând monologic. Furişat sub travesti, poetul se lasă pradă viziunilor sale himerice. Ca să se exprime, sentimentul are nevoie la el de consumaţia teatrală, de spiritul imaginar al unei culturi, de lemnul scenei sub picioare, de mască. 

Negoiţescu respinge acest caracter teatral al liricii lui Emil Botta, preferind a vedea, din contra, în arta actorului poezia: „arta actorului era doar una din formele metaforei sale existenţiale, fundamentale, de natura strict poetică”.

Desigur, dar arta poetului nu relevă oare, la rândul ei, prin „hamletism” şi monolog shakespearean, cum observa G. Calinescu, o metaforă a înscenării şi a măştii?

Asumându-și, ca și fratele său Dan, spectrul melodic al culturii noastre populare arhaice, alături de marile nuanțe tragice ale culturii poetice universale, el a reușit pe acest fond să desfășoare un mare joc poetic, rol în care își avea propria damnațiune. Poetul a venit cu o întreagă recuzită din marile teatre spirituale ale lumii, invocând Himera și Fantazarea luptând și lucrând pentru ele ca simplu soldat sau imperator, spre o desăvârșire făcută în numele Artei.

Știința acestei poezii este „Știința ciocârliei/ care trece vămile pustiei”. Cântecul lui este în apropierea aceluia bacovian. La autorul „Plumbului” este invocat „decemvre”, la Botta „bate novembre pădurile moarte”.

El este altfel și eminescian. Codrii lui Botta nu au euritmiile valurilor marine, ci austeritatea statuară a singurătății: „Și singur e codru acuma și-n veci”. Pare un poet al legendelor acest poet în tulburătorul său discurs: „Rob codru, cum te suferi supus/ și vânzării dat singurel sub lună?/ O, frățâie, de-am fi împreună/ pe muntele Daciei, în lumina de sus!”

„Dor” și „Neliniște” nu sunt doar două tragice, dar fermecătoare stări poetice, caracteristice marilor filosofi și artiști, mai mult: două mari personificări, vecini ai noștri de totdeauna, ei sunt „doi români”. Sub razele lor se desfășoară întreaga ceremonie poetică a lui Emil Botta.

Emil Botta este unu dintre poeții mari ai liricii noastre, fiind între clasicii interbelici și generația războiului (grupările Albatros și Cercul literar de la Sibiu) un pisc. Mai apropiat de ultimii decât de primii, el aparține, paradoxal, mai cu seamă întâilor. Între poezia lui Ion Vinea, de pildă, și a lui Emil Botta, șansa istoriei literare șade de partea „Întunecatului april” decât de aceea a „Orei fântânilor”.

Vino, nu veni

În timp ce sufletele rătăceau, am rămas ca statui funerare,
vitrege nopţi pe malul apei sorbindu-ne privirile amare.

Frumoasă şi tristă erai!
Gloriei tale fost-am cupă, de-argint vasul.
Printre rarele trestii, când luna lucea, eram pasul tău, mersul tău, eram
Pasul.

Vino, nu veni, iubito, între toate aleasă,
Vino, nu veni, dulcea mea înserare
Pe malul apei să amurgim, împietriţi ca statui funerare.

Emil Botta este, de fapt, cel mai artist dintre poeții români, nu atât la nivel lexical, cât mai cu seamă la acela al viziunilor. Emil Botta a fost însăși efigia poetului. Opera sa poetică și-a păstrat semeția singurătății pe care o avea poetul în viață.

În selecția de Poeme din 1974, excepționale sunt cele treisprezece poeme, publicate pentru prima oară în volum. Avem de-a face cu niște legende simbolice ori cu niște parabole despre destinul artistului, rătăcit într-un „vis rău” , în care a murit de mii de ori, fără a fi apucat să dea de veste din acele „moarte pustii”, echivalente cu Gomora, sau „canonit” ca Ion Vodă Armanul, „trunchiatul cumplit”, prefăcut în pasăre, „sălbăticiune de aer”.

A fost actor al Teatrului Național din București, jucând în numeroase piese, printre care “Othello” în regia lui Nicolae Massim și filme, inclusiv în “Reconstituirea”, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul procurorului Paveliu.

Pe 24 iulie 1977,în București, Emil Botta în   adieri singuratice
sub  boarea cucutei socratice a îmbrăcat straiele ultimului rol, acela al Veşniciei!

Premii

A fost distins cu Premiul Fundațiilor Regale în anul  1937 şi cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române în1967.

Epilog: “Pe o cruce în formă de T, a fost răstignită Himera” Emil Botta

Anca Bica Bălălău

De un dor fără sațiu-s învins
și nu știu ce sete mă arde.
Parcă mereu, din adânc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Și pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spații,
nici timpii de aur, nici anii lumină,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă atinge, nimic nu m-alină
și parc-aș visa o planetă pierdută.
E atâta nepace în sufletul meu,
bătut de alean și de umbre cuprins…
Un dor fără sațiu m-a-nvins,
și nu știu ce sete mă arde mereu.

Sursa:wikipedia