[FOTO] In memoriam: Amza Pellea,Voievodul Teatrului Românesc, de 37 ani în Ceruri!

„12 Decembrie 1983… Astăzi…37 de ani fără tata.

Nu ştiu cum ar fi scris Amza, dacă ar fi fost printre noi, astăzi. Nu ştiu unde ar fi fost România dacă nu i-ar fi murit Voievodul prea devreme şi nu ştiu dacă împreună cu  armata lui de Boieri şi Meşteri ai culturii române ar fi eliberat pământurile româneşti de ipocrizie, dar Simt că fiecare anotimp este un vlăstar al eroismului şi iubirii Marelui Voievod al teatrului românesc.

Articol editat de Radio Resita, 12 decembrie 2020, 17:01

„12 Decembrie 1983… Astăzi…37 de ani fără tata.

Nu ştiu cum ar fi scris Amza, dacă ar fi fost printre noi, astăzi. Nu ştiu unde ar fi fost România dacă nu i-ar fi murit Voievodul prea devreme şi nu ştiu dacă împreună cu  armata lui de Boieri şi Meşteri ai culturii române ar fi eliberat pământurile româneşti de ipocrizie, dar Simt că fiecare anotimp este un vlăstar al eroismului şi iubirii Marelui Voievod al teatrului românesc.

Amza Pellea a jucat în film şi teatru roluri  care  descriau  fiecare român, de la Decebal, Mihai Viteazul, Ipu sau Nea Mărin. A pus în temelia culturii române sămânţa care să prevestească vlăstari, indiferent de vreme sau vremuri,  aşa cum spunea :  „Eu am vrut să demonstez că un actor poate juca orice, că poate fi credibil şi într-un voievod şi într-un ţăran şi într-un om slab şi într-un om puternic şi într-un borfaş şi într-un jurist. Omul care m-a marcat pe viaţă a fost profesorul meu din Institut, Mihai Popescu. El mi-a făcut la un moment dat următoarea teorie: Dacă Dumnezeu, sau natura, sau în cine te crezi tu, ţi-a dat posibilitatea să faci o adunare de oameni să te asculte, atât de concentrat încât să uite pentru două ore de ei înşişi, eşti obligat să faci meseria asta, indiferent de sacrificiul pe care ţi l-ar cere.”.

„De dragul tinereţii, Amza Pellea a fost dascăl la Institut – adorat de studenţii pe care şi el îi iubea ca pe copiii lui – fără să se intituleze profesor universitar”, povestea îndrăgita actriţă Sanda Toma. Oamenii au nevoie de exemple, de modele şi ei caută – de fapt se caută pe ei înşişi, aşa cum s-ar dori, buni şi frumoşi, într-o imagine ideală – pe scenă!

 Rădăcinile lui Amza sunt în glia românească şi sprijină eternitatea pe țărâna  lacrimii brăzdată de Dorul din care Îngerii şi-au făcut veşminte de sărbătoare pentru a ne lumina streşinile sufletullui spre vindecare…

Mi-l amintesc şi nu sunt singura, într-un interviu cu Tudor Vornicu, când mărturisea cu uimirea şi inocenţa unui copil că, unul dintre oştenii lui din localitatea natală i-a adus mulţumiri pentru că atunci când îl joacă pe Nea Mărin se uită în ochii lui din televizor… Amza aşa era. Îl simţim  cum se uită în ochii noştri printre razele soarelui sau mărgăritarele ploii. Priveşte în sufletul poporului său cu sfială, înţelepciune şi umor, poate că uneori cu mirare… cu o tristă mirare a celui care a plecat mult prea devreme să îi spună lui Dumnezeu în româneşte povestea unui popor rămas prea timpuriu fără Voievod.

Mi-e dor de Amza Pellea aşa cum mi-e dor de Nichita, un dor care doare de 37 de ani… a plecat Amza şi apoi în calitate de Voievod şi-a luat Menestrelul cuvintelor în zorii zilei de 13 decembrie, Nichita Stănescu, pentru a-l elibera de durerea unei lumi ce avea nevoie să se lege ombilical de Dumnezeu… Doamne, câtă Îndumnezeire ar putea încăpea în noi… dacă nu am sărăci de Oameni...

Fie ca într-o zi dorinţa lor să se îndeplinească !

Și românii nu își uită Voievodul… continuă să-l iubească!

Epilog: „ Mă  uit la mine, mă uit la tine/şi văd pomii pe care-i vom ţine/crescut în pamântul de deasupra şi viitor,/care acum e numai nor,/peste trupurile noastre vii/de strămoşi ai celor care vor fii”. Nichita Stănescu

Anca Bica Bălălău

Sursa foto: Oana Pellea