concurs-Radio-Romania-85-950

Trecutul şi prezentul radioului în România au fost subiectul principal al emisiunii difuzate la Antena 3, duminică, 20 octombrie.

Realizator: Adrian Ursu – Bună seara, doamnelor şi domnilor, bun găsit la „Secvenţial”! Suntem într-o ediţie pe care, după cum vedeţi, nu o facem din studioul nostru, dar totuşi o facem dintr-un studio. Este unul dintre studiourile RADIO ROMÂNIA, pentru că ne-am gândit să marcăm şi noi 85 de ani de la înfiinţarea Radioului public în România, 85 de ani de când auziţi ora exactă, auziţi ştirile, auziţi muzica, auziţi tot felul de programe pe Radioul naţional, cel cu care v-aţi obişnuit atâţia ani de zile să trăiţi, să vă treziţi şi să vă culcaţi unii dintre dumneavoastră. Sigur, a venit competiţia între timp şi poate că multe lucruri s-au mai schimbat. Radioul public rămâne însă etalon şi vrem să vorbim despre asta. Ce aţi auzit mai devreme este, da, chiar cocoşul, cocoşul care dădea ora exactă la radio, nu era ticăitul cu care v-aţi obişnuit, poate, ceva mai târziu, ci chiar un cocoş care îţi spunea cât este ceasul. Exact la ora 17:00, adică ora la care am început şi noi ediţia de astăzi a „Secvenţial”, avea loc prima emisie a Radioului public, pe 1 noiembrie 1928. Se împlinesc deci 85 de ani de atunci, de când Radioul emitea oficial în formula sa de difuziune publică. O să vorbim despre poveştile acestor ani, o să cunoaştem câteva dintre figurile reprezentative ale Radioului, o să ascultaţi voci de aur din Fonoteca Radioului, pe care, pe unele, poate, nu le-aţi auzit niciodată. Cum sună vocea lui George Călinescu citind pasaje din critica sa literară, ce spunea Henri Coandă despre felul în care s-a desfăşurat primul său zbor cu avionul cu reacţie, cum sună vocile unor scriitori celebri recitând din opera proprie, o să auziţi în această seară şi o să vedeţi şi imagini absolut fabuloase. Daţi-mi voie să vi-i prezint însă pe invitaţii din studioul RADIO ROMÂNIA şi să le mulţumesc pentru găzduire. În primul rând – pentru că ne aflăm aici, în casa Radioului, o să alternăm şi o să se succeadă şi alţi invitaţi în ediţia noastră de astăzi – îi spun La Mulţi Ani pentru cei 85 de ani ai Radioului celui care reprezintă la nivel de vârf instituţia, preşedintele director general, dl Ovidiu Miculescu. Bună seara, dle Miculescu!

Ovidiu Miculescu: Bună seara, vă mulţumesc.

Realizator: Mă bucur că ne-aţi primit şi că suntem împreună astăzi, aşa cum mă bucur tare mult că Ruxandra Săraru, un om drag dumneavoastră tuturor şi şi mie, este alături de noi – realizator de radio, o voce pe care sigur, sigur, de fiecare dată când o auziţi, tresăriţi cu bucurie. Bună seara, Ruxandra!

Ruxandra Săraru: Bună seara, dle Ursu şi mulţumesc pentru calificative.

Realizator: Mă bucur, de asemenea, să îl salut pe dl Ioan Ghiţulescu. Bună seara, dle Ghiţulescu!

Ioan Ghiţulescu: Bună seara, Adrian!

Realizator: Probabil, una dintre vocile şi un nume pe care mulţi dintre dumneavoastră şi le amintesc cu căldură şi cu bucurie, de câte ori făceam urechea pâlnie lângă difuzorul Radioului. De asemenea, este alături de noi şi ne va fi de mare folos în această excursie prin cei 85 de ani de istorie ai Radioului profesorul Ioan Scurtu, o bucurie de fiecare dată să ne întâlnim. Bună seara, dle profesor!

Ioan Scurtu: Mulţumesc!

Realizator: Alături de dumneavoastră, o să evocăm câteva dintre momentele cărora Radioul le-a fost martor. De aici s-au transmis vorbe celebre, de aici, români au auzit „Păstraţi aparatele deschise, urmează un comunicat important pentru ţară”. Şi câte alte şi mai diverse anunţuri de acest fel. Dacă ar fi acum să faceţi dumneavoastră primul pas, care e anunţul de la Radio care credeţi că a schimbat soarta României?

Ioan Scurtu: Cred că 23 august 1944, totuşi, pentru că atunci s-a produs o cotitură puternică, de ordin militar, politic, moral şi, sigur, asta a avut influenţă asupra întregii ţări. Sau poate, /…/ Comunicatul către ţară din 22 decembrie 1989. Radioul a trăit momente foarte importante, foarte semnificative şi cred că pe parcursul emisiunii vom avea posibilitatea să le evocăm.

Realizator: Dle Miculescu, sunt lucruri care, din păcate, s-au pierdut, pentru că istoria Radioului a consemnat şi tot felul de tumulturi. S-au pierdut, de pildă, „Vă ordon, treceţi Prutul!”, înregistrarea. S-au păstrat însă multe, foarte multe piese valoroase în arhiva dumneavoastră.

Ovidiu Miculescu: Din păcate, s-au pierdut multe lucruri importante, undeva prin anii ’53, când a apărut o furie a distrugerii mărturiilor, dar totuşi, oamenii de atunci au salvat multe lucruri. Vă dau un exemplu. Vorbeaţi despre voci celebre. Există o singură înregistrare a lui Liviu Rebreanu, pe care Radioul o are. Sunt multe alte voci celebre pe care RADIO ROMÂNIA le are. Maria Tănase a debutat la RADIO ROMÂNIA. Este o înregistrare unică, în care ea cântă Hora Unirii, a capella, deci fără acompaniament. Maria Tănase a debutat la Radio România, este o înregistrare unică în care ea cântă Hora Unirii acapella, deci fără acompaniament. Birlic, George Călinescu, mulţi, mulţi. Radioul, spunea domnul Scurtu, să ştiţi că în aceşti 85 de ani practic a făcut parte din istoria României. În orice caz, a mers pandant şi a marcat momentele importante ale acestei ţări, fiind credibil, fiind serios, niciodată neabdicând de la misiunea sa publică. Un lucru aş mai vrea să spun: inginerul Hurmuzescu, cel care a fondat practic radioul public în 1928, este un personaj absolut extraordinar, despre care se vorbeşte puţin din păcate, a fost un vizionar, un om deasupra vremurilor. România a fost a patra ţară din Europa în care s-a dus semnalul audio la distanţă. Era nu doar un pionier, un inginer de excepţie şi practic, înfruntând opozanţii din momentul acela, a avut tăria să continue, să fie… să se încăpăţâneze pe această chestiune şi iată că a învins. Trebuie întotdeauna să îi fim recunoscători pentru că, practic, fără el cred lucrurile stăteau altfel.

Realizator: Există în arhiva dvs şi actul de fondare a Radioului public, cu semnătură regală şi cu antet regal. E doar unul dintre documentele preţioase pe care le aveţi aici. Poate n-ar fi rău ca în curând un muzeu al radioului să le ofere si publicului spre a vedea multe din aceste comori pe care le aveţi aici. Vorbeaţi de voci…

Ovidiu Miculescu: Sigur. E actul de naştere al Radioului semnat de Regele Ferdinand, este un singur exemplar, avem originalul. Există Monitorul Oficial de a doua zi care se deschide cu această hotărâre din momentul acela. Este emoţionant când vezi acsete lucruri. Sigur că ele trebuie adunate într-un muzeu. Sunt multe lucruri interesante.

Realizator: Haideţi să auzim cum sună Hora Unirii cântată de Maria Tănase şi spuneaţi că este, într-adevăr, o piesă rară. Eu recunosc că n-am mai ascultat până acum acest fragment. Am mai auzit vocea Mariei Tănase, am auzit-o vorbind sau cântând dar interpretând Hora Unirii până acum, mărturisesc că nu.

Realizator: Sunt acordurile pe care fiecare dintre noi le simte într-un fel anume, domnule Ghiţulescu, acordurile Horei Unirii. Multe dintre lucrurile pe care eu îmi închipuiam că le voi găsi în arhiva Radioulu, sigur, s-au pierdut poate, altele nu au fost niciodată înregistate pentru că se întâmplat totul în direct. Eu mă aşteptam să găsim aici…

Ioan Ghiţulescu, fost director Radio România: Nu exista înregistrare.

Realizator: Exact. Mă gândeam să găsim aici munţi de discuri pe care sunt înregistrate vocile crainicilor sau mai ştiu eu… Totul era în direct.

Ioan Ghiţulescu: Tocmai vroiam să adaug la ce spunea domnul preşedinte, faptul că l-aş numi, nu numai ca un prim preşedinte al Radioului, dar chiar promotor al realizării Radioului public pe Dragomir Hurmuzescu, profesorul care a fost atât de celebru nu numai în România, ci şi în Europa. A fost colaborator al soţilor Curie pentru realizarea radiului. Ei bine, Dragomir Hurmuzescu a fost cel care a militat pentru crearea postului naţional de radio şi a fost primul preşedinte al Asociaţiei de Difuzare Radiofonică din România – aşa s-a numit la început Radioul.

Realizator: O societate care s-a născut inclusiv prin subscripţie publică.

Ovidiu Miculescu: Subscripţia a început în 1927…

Ioan Ghiţulescu: Chiar din ’25.

Ovidiu Miculescu: Chiar mai devreme, da. S-au emis acţiuni…

Ioan Ghiţulescu: Erau… Prietenii Radiofoniei se numeau.

Realizator: Oameni care au avut încredere în acest proiect, să-şi pună banii, ca să zic aşa, la bătaie.

Ovidiu Miculescu: Revoluţionar la vremea aceea, absolut.

Realizator: Într-o aventură, putea să fie, până la urmă, pentru că nimeni nu ştia care e viitorul acestei descoperiri şi a răspândirii ei pe întreg teritoriul României.
Ion Ghiţulescu: Iar Dragomir Hurmuzescu, bucureştean de origine, deşi a studiat şi la Colegiul „Sfântul Sava”, a terminat studiile universitare la Sorbona. A fost o personalitate europeană, mai ales din punctul de vedere al fizicii.

Ioan Scurtu: Dacă îmi permiteţi, aş adăuga puţin.

Realizator: Vă rog.

Ioan Scurtu: Pentru că totuşi Dragomir Hurmuzescu este cel care este părintele Radioului românesc. El era profesor la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Matematică şi Fizică şi primele emisiuni publice le-a realizat în laboratorul său de la Universitate în 1924. Era o senzaţie. Iar apoi şi-a dezvoltat institutul care era unde este acum Muzeul Literaturii Române, deci s-a extins şi într-adevăr, el a dat o cale, o direcţie de evoluţie pentru Radioul românesc, în frunte ajungând după aceea, sigur, şi alte personalităţi. S-a amintit de Liviu Rebreanu, şi el a fost la un moment dat…, marele scriitor, şi Nichifor Crainic a fost, deci aria celor care au îndrumat Radioul românesc s-a extins, dar toţi fiind oameni de cultură şi oameni pasionaţi de acest post.

Realizator: Ruxandra Săraru, vreau să vorbim despre aceste voci şi despre moştenirea pe care Radioul o păstrează cu atâta grijă şi aş vrea să vorbim despre asta după ce mai ascultăm câteva glasuri, pe care poate mulţi dintre noi nu le-au auzit niciodată. Le-au citit, le-au văzut numele pe coperta unor cărţi, le-au citit opera, dar niciodată nu au auzit opera chiar în lectura autorilor. Vocea lui Lucian Blaga, vocea lui Octavian Goga, vocea lui Mihail Sadoveanu, vocea lui George Călinescu, aşa cum spuneam, sunt voci extrem de preţioase.

Ovidiu Miculescu: Vocea lui Armand Călinescu.

Realizator: Şi vocea lui Armand Călinescu o s-o ascultăm într-un discurs rostit în faţă Regimentului de Gardă. Dar vreau să-i ascultăm mai întâi pe scriitori şi operele lor, sigur trecându-l aici şi pe George Călinescu, cu critica sa literară.

Realizator: Sunt doar câteva exemple. Probabil că am fi putut lua lista întreagă a ceea ce aveţi în fonotecă, în arhivă.

Ruxandra Săraru: Ceea ce este extraordinar de important. Pe de o parte, avem aceste voci extraordinare, de care ne simţim aproape cutremuraţi să le ascultăm – Titulescu, ajungem la marii scriitori români pe care, aşa cum bine spuneai, Adrian Ursu, nu putem să le citim decât numele pe coperţile unor cărţi, dar avem operele lor, pentru că, aşa cum spuneau domnul Ghiţulescu şi domnul Scurtu şi domnul preşedinte director general, aici totul era în direct şi ei veneau şi-şi citeau operele şi avem şi manuscrisele, scriptul, cum se spune acum. Deci, Arhiva Naţională Radio este o bogăţie în care poţi să aduni cuvântul auzit cu cuvântul scris, cu imaginea, avem multe fotografii, pentru că ei veneau aici, nu existau reportofoane. Dar pentru că vorbeai de scriitori, Adrian Ursu, avem cea mai veche înregistrare care există în România, din 1910, vocea Elenei Văcărescu care citeşte celebrul Testament al bunicului ei, înregistrat la Paris…

Realizator: „Las vouă moştenire”…

Ruxandra Săraru: Da, la Paris. Deci, aceasta este cea mai veche înregistrare care s-a păstrat pe un disc de ceară, după aceea, a fost transpusă pe disc de ebonită şi după aceea pe bandă magnetică şi acum, cum bine ştiţi, din 2009 s-a început digitalizarea Arhivei Naţionale Radio, o operaţiune care va dura…

Realizator: O operaţiune necesară, dar şi laborioasă.

Ruxandra Săraru: Foarte grea, care va dura încă vreo 11-12 ani.

Realizator: Cum arăta un disc de ceară? Era chiar de ceară sau…

Ruxandra Săraru: Da, era chiar de ceară. Primele discuri erau chiar de ceară.

Ovidiu Miculescu: Erau mai groase decât discurile pe care le-am prins noi, cel puţin generaţia mea, de vinil sau ebonită. Arătau oarecum la fel, dar existau nişte ace speciale, care nu se mai fabrică, deci inclusiv recuperarea conţinutului este o chestuine foarte complicată. Ele erau produse de firme din străinătate, era Columbia, erau marile case de înregistrări. În momentul acesta, în arhivă noi mai avem în jur de 700 de astfel de discuri, iar pe unele dintre ele, vă mărturisesc, încă nu ştim ce este, pentru că…

Realizator: /…/ le mai puteţi citi.

Ovidiu Miculescu: Le vom citi, dar trebuie să fi foarte atenţi, fiindcă o citire incorectă le poate distruge.

Realizator: E uluitoare această arhivă, domnule profesor Scurtu şi am găsit în ea un interviu, sigur, mai recent, să zicem, luat în anii ’70 de un realizator de la RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI preşedintelui… mă rog, directorului general al Radiodifuziunii din perioada războiului, a fost adjunct între ’35 şi ’40, domnul Vasile Ionescu, pe urmă, director plin, din ’40 până în ’45, adică până la sfârşitul războiului a fost director titular al acestei instituţii şi relatează momentul 23 august ’44. Radioul a fost bombardat, clădirea Radioului a fost bombardată în noaptea de 23 spre 24, s-a întrerupt emisia…

Ion Ghiţulescu: Şi au murit 16 oameni atunci în clădirea Radioului, 16 lucrători ai Radioului.

Ioan Scurtu: Există relatarea privind înregistrarea discursului Regelui Mihai, care s-a făcut la Palatul Regal din Calea Victoriei, Regele era foarte emoţionat, nu avea o dicţie deosebită şi a trebuit de vreo trei ori să se reia textul pentru ca el să curgă aşa cum l-a cunoscut lumea şi apoi, emoţia cu care directorul general a venit la Radio pentru a se transmite. Era totuşi un moment crucial, se putea întâmpla orice. Sigur, nu era distanţă mare, dar totuşi erau trupele germane, se urmărea pas cu pas orice activitate aici şi totuşi, el a reuşit şi s-au făcut acele întreruperi de emisiune, „Peste puţin timp vom da un comunicat important pentru ţară” şi toată lumea şi-a dat seama că se întâmplă ceva cu totul şi cu totul deosebit.

Ioan Scurtu: Şi atunci când s-a transmis acest discurs al Regelui a fost o explozie de entuziasm. În primul rând, a fost reacţia Armatei, care, sigur, Regele era comandantul Armatei, conform Constituţiei, care a trecut de partea forţelor, să zic, democratice şi apoi, explozia de entuziasm a populaţiei, care a ieşit în Piaţa Palatului pentru a-l aclama pe rege. Asta s-a întâmplat timp de câteva ore, trecând graniţa zilei de 23 spre 24, pentru că în dimineaţa zilei de 24, pe la ora 5:30, deja au început bombardamentele americane şi s-a distrus inclusiv partea din Palatul Regal unde a fost arestat mareşalul Antonescu. Regele însă plecase noaptea din Bucureşti, s-a dus, s-a retras la Poiana Gorj.

Realizator: Vreau să ascultăm acest fragment al relatării, cum spuneam, făcute chiar de directorul general al Radioului, cum s-a retras împreună cu o echipă de colaboratori, o echipă restrânsă, la Timiş, acolo unde, domnule Ghiţulescu, exista un emiţător şi unde era stabilit planul de retragere încă de dinainte de acest moment.

Ion Ghiţulescu: Nu ştiu dacă vă interesează, dar ani de zile după acea dată, Radioul, evident, nu avea de unde să emită decât din alte locuri din Bucureşti şi acestea au fost Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, ultimul etaj, unde era internatul, au fost studiourile de radio – acolo am luat contact prima dată cu radioul – casa de pe Berthelot, la numărul 41, care fusese a lui Liviu Rebreanu, se pare şi pe urmă a devenit Cartea Românească şi exact vizavi de Radio, unde este numărul 71.

Realizator: Până în 1946, dacă nu greşesc, când a fost refăcută…

Ion Ghiţulescu: Până în ’47, când s-a construit ceea ce numim acuma vechea Casă a Radioului.

Realizator: Ascultăm fragmentul şi relatarea dramatică a acelor ore din noaptea de 23 spre 24 august 1944, aşa cum a fost ea făcută chiar de Vasile Ionescu, directorul de la acea vreme al Radiodifuziunii române.

Vasile Ionescu: La Bucureşti, cu fostul Radio Bucureşti atacat şi ocupat de trupele germane la ora 11:00 şi cu sediul Radiodifuziunii şi studiourile distruse prin ultimul bombardament aerian de la ora 16:20, am plecat, cu toate că aviaţia germană bombarda încă capitala, la comandantul militar al capitalei, să informez şi să cer sprijin pentru stingerea incendiului ce se declarase după bombardare. Nu am putut obţine sprijinul solicitat, pentru că pompierii erau evacuaţi în comunele suburbane şi blocaţi de trupe inamice asediatoare Bucureştiului. A trebuit să informez guvernul de noua situaţie creată prin scoaterea din funcţiune a studiourilor şi Radio Bucureşti şi găsind pe primul-ministru, generalul adjutant Constantin Sănătescu, în adăpostul Băncii Naţionale, adăpost care prezenta singurul garanţia de a rezista chiar şi la o bombă de 2.000 de kg, i-am raportat starea de fapt şi am propus ca pentru continuarea misiunii începute, este necesar să trec munţii Carpaţi şi acolo să duc mai departe opera de informare şi orientare a opiniei publice româneşti şi străine asupra actului de la 23 august ’44, prin posturile Radio România Bod, Dacia România şi Bucegi şi Piatra. Primul ministru, felicitându-mă pentru acţiunea întreprinsă şi reuşită până atunci, servind cauzei naţionale, mi-a aprobat „planul temerar” – expresia sa – şi în acest scop, înapoindu-mă la fostul sediu al Societăţii de Radiodifuziune, care acum nu mai era decât o mare movilă de moloz fumegând, am luat măsurile pentru continuarea lucrărilor de scoatere a răniţilor şi morţilor de sub dărâmături şi transportarea celorlalţi răniţi la spitale, de stingere a incendiului ce începuse să ia proporţii, întrucât explozia bombelor a aprins şi rezervorul de combustibil al societăţii, de a întreprinde anumite măsuri gospodăreşti şi de a ţine legătura cu autorităţile. Utilizând una din maşinile disponibile ale instituţiei, care fusese distrusă complet de bombardament, am plecat în seara de 24 august 1944, ora 19:30-20:00, spre zona de dispersare a Radiodifuziunii, aflată pe Valea Timişului şi în împrejurimile Braşovului, utilizând via Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea – Făgăraş – Braşov, nefiind accesibilă calea cea mai directă şi apropiată de Valea Prahovei.

Realizator: Sunt momente dramatice pe care Radioul le-a traversat, domnule Miculescu, de-a lungul timpului şi, sigur, anii comunismului au fost, la rândul lor, încărcaţi de tensiune. Multe dintre momentele, însă, care au marcat soarta României s-au auzit tot de aici, de la Radio România. Probabil că şi, nu ştiu, discursul din ’68 al lui Nicolae Ceauşescu, cel pe care noi îl ştim în versiunea video de acolo, din piaţa fostului Comitet Central, există şi în înregistrare şi a fost transmis şi de la Radio România.

Ovidiu Miculescu: Sigur că da.

Realizator: Probabil că orice moment al vieţii noastre…

Ovidiu Miculescu: RADIO ROMÂNIA a fost parte şi este parte din istoria României şi astea sunt dovezi clare. Aş mai insista, cu voia dumneavoastră, încă asupra unui moment, pe care eu îl consider extrem de important. În 1939, Consiliul de Administraţie al Radioului a hotărât deschiderea primului studio teritorial la Chişinău.
-: Radio Basarabia.

Ovidiu Miculescu: Da. S-a construit pilonul, un pilon de vreo 130 de metri, la vremea aceea era foarte serios, o clădire, a început să emită. În momentul acela exista doar staţia de la Bod şi era un proiect, Timişoara şi Clujul, dar urmau să se deschidă. Ei, în 1940, când armata sovietică a trecut pe acolo, în multiplele sale drumuri prin zonă, au dărâmat pilonul, au incendiat clădirea Radio Chişinău. Se pare – şi chiar sunt dovezi – că au împuşcat tot ce au găsit înăuntru.

Realizator: Există şi mărturii despre existenţa unei gropi comune în apropierea fostului sediu.

Ovidiu Miculescu: Există şi fotografii cu clădirea arsă, cu pilonul dărâmat, cu nişte gropi comune. Din acele gropi comune, în momentul în care au scos cadavrele respective, în buzunarul de la piept al unui decedat împuşcat s-a găsit legitimaţia de radio, deşi ei încercau să cureţe locul, cum se spune. Deci, colegi de-ai noştri din acea vreme au plătit şi acolo cu viaţa. Cred că trebuie spuse lucrurile acestea. Şi aici aş face un arc. Acum doi ani de zile, noi ne-am luptat foarte mult ca să deschidem, să redeschidem RADIO ROMÂNIA la Chişinău, post care funcţionează bine, aduce informaţie corectă, echilibrată, despre România, despre ce se întâmplă acolo, valorile culturale, istoria comună, mă rog, deschiderea pro-europeană şi, dacă suntem acolo, într-o piaţă cu 17 posturi de limbă rusă, dacă nu mă înşel.

Realizator: E deschiderea despre care o să vorbim şi cu directorul RADIO ROMÂNIA INTERNAŢIONAL în foarte scurtă vreme, dar vreau să mai facem o destăinuire, dacă tot suntem la această aniversare. Tatăl Ruxandrei Săraru, desigur, ştiţi despre cine este vorba, despre maestrul Dinu Săraru, a debutat la RADIO ROMÂNIA. Aici a avut primul loc de muncă.

Ruxandra Săraru: Primul loc de muncă.

Realizator: Primul loc de muncă, prima legitimaţie.

Ion Ghiţulescu: A fost coleg cu mine.

Ruxandra Săraru: Da, sunt colegi de vârste asemănătoare. Pe 13 noiembrie 1950 a intrat în radio, la 17 ani.

Ion Ghiţulescu: Cu un an mai devreme decât mine.

Ruxandra Săraru: Da, pe la 17 ani. Şi de la tatăl meu şi de la colegi ca domnul Ghiţulescu, ca domnul Eugen Preda, am învăţat un lucru, ce spunea domnul preşedinte: obiectivitate, echilibru şi credibilitate. Şi aş vrea să mai adaug încă un lucru, pentru că, fiind tânăr reporter, a ajuns să înregistreze marii noştri scriitori şi la un moment dat, ajungând la Sadoveanu, Sadoveanu, să citească celebra „Sara pe deal” al lui Eminescu.

Realizator: Pe care am ascultat-o şi noi mai devreme.

Ruxandra Săraru: Pe care am ascultat-o şi noi mai devreme. Sadoveanu a zis: „Şi?” El avea un plic de bani în buzunar, drepturile de autor. Autorii, artiştii se respectau. Deci n-a început să citească până când acel plic elegant nu i-a parvenit. Dar am avut colegi extraordinari, am colegi extraordinari şi aş putea spune că în momentul de faţă.

Ruxandra Săraru: Dar am avut colegi extraordinari, am colegi extraordinari şi aş putea spune că în momentul de faţă, noi suntem într-o regăsire de formă, de suflu, într-o redescoperire a propriilor noastre valori şi a faptului că facem parte dintr-o industrie. Şi îmi pare rău că o să îl citez pe dl preşedinte Ovidiu Miculescu, că venise aici, a venit cu mandatul ăsta, care mie mi-a plăcut foarte tare, eu lucrând foarte mult, şi eu, în privat: Radioul e o industrie şi – continua domnia sa – nu un hobby. Deci noi suntem o industrie într-o piaţă concurenţială vie.

Ovidiu Miculescu: Hurmuzescu şi toţi despre cei care vorbim şi-au făcut aceste profesii extrem de riguros, extrem de dedicat, extrem de profesionist, pentru că dacă nu era aşa, nu ajungeam aici. Au luat foarte în serios ceea ce se întâmpla aici.

Realizator: Şi tocmai fiindcă au luat în serios oamenii de la acea vreme, există mărturia muncii lor. Şi vreau să mai ascultăm un fragment, o altă voce pe care, sigur, puţini dintre dumneavoastră, probabil, au auzit-o, vocea lui Henri Coandă, povestind cum s-a desfăşurat primul zbor cu avionul cu reacţie, invenţia care l-a consacrat şi l-a făcut faimos şi pe el, şi pe noi, românii, în întreaga lume. Şi vreau să ni se alăture un alt invitat imediat după ce ascultăm acest fragment.

Ovidiu Miculescu: Înainte de asta, aş mai face o completare, cu voia dumneavoastră. Celebrul Ion Voicu, care zilele acestea ar fi împlinit 90 de ani, a debutat în Orchestra Radio România.

Realizator: Vom vedea cine se ocupă de orchestrele Radioului imediat. Îl ascultăm însă pe Henri Coandă:

Henri Coandă: După Salonul din 1910, m-am găsit pe terenul de aviaţie, cu un avion – eu nu ştiam să zbor şi nici acum nu ştiu – şi în acelaşi timp, trebuia să fac o încercare, şi nu era nimeni să ne înveţe, trebuia să învăţăm singuri. M-am aşezat în sediu, în mijlocul aparatului şi atunci, flăcările care ieşeau din amândouă părţile, la cele două /…/ de reacţie, erau aşa de puternice, că temperatura o simţeam foarte tare şi atunci, am decis să acopăr aceste flăcări, atât dedesubt, cât şi deasupra, cu două plăci de /mica/. Şi am ieşit pe teren din nou şi atunci s-a petrecut ceva extraordinar. Flăcările jeturilor, în loc să iasă direct, au început să se abată contra fuselajului. Or, fuselajul era de lemn şi eu eram în mijloc şi îmi era foarte frică. Şi atunci am căutat şi m-am ocupat numai să reduc încetul cu încetul flăcările, să le aduc înapoi, în partea unde era /amianta/. Şi nu mi-am dat seama deloc de ce se petrecea în jurul meu. Am ridicat capul, am văzut că nu mai eram fixat de pământ, dar în acelaşi timp, am văzut zidurile Parisului, că Parisul pe vremea aceea avea ziduri, jur împrejur. Şi vedeam zidurile Parisului venind cu viteză enormă spre mine şi mi-a fost aşa de frică, am tras de guvernă şi am plecat în sus. Cu toate că aveam o fantă, totuşi, am pierdut viteză şi am alunecat şi aparatul a căzut şi a ars. Noroc că în acel timp nu aveam centură şi nu aveam nici /…/ Aşa că am fost aruncat afară şi aparatul a ars. Aşa s-a terminat primul zbor, să zicem, al aparatului cu reacţie.

Realizator: Uluitoară povestea aceasta, spusă chiar de Henri Coandă, despre primul său zbor cu avionul cu reacţie, dar incredibile şi toate celelalte istorii pe care le putem culege de aici, din clădirea Radioului. Ion Voicu a debutat în Orchestra Radiodifuziunii, spunea mai devreme dl Miculescu. Şi o salut cu bucurie pe doamna Oltea Şerban-Pârâu, care se ocupă de Orchestrele Radioului acum, conducând Centrul Cultural Media Radio. Bine aţi venit, mă bucur că sunteţi aici.

Oltea Şerban-Pârâu: Bine v-am găsit!

Realizator: Sigur că Orchestra Radio, când spui Orchestra Radio, când spui Sala Radio, te gândeşti la manifestări de prestigiu, te gândeşti la lucruri care sunt încununate de succes şi recunoscute inclusiv pe plan mondial, pentru că a mers departe faima aceasta, Madrigalul înregistra aici discuri şi concerte celebre. Dar în zilele noastre îşi mai permite cineva să ţină sute de artişti..

Realizator: Dar în zilele noastre îşi mai permite cineva să ţină sute de artişti, corişti, instrumentişti, altcineva decât o instituţie cum este Radioul public?

Oltea Şerban-Pârâu: Îşi mai permit şi alţii dar la nivel european, în general, orchestrele radio, corurile radio funcţionează în continuare. Adică, în marile capitale europene există filarmonici şi orchestre radio, coruri ale filarmonicelor, coruri radio. Din fericire, facem parte dintre cei care ne permitem în coninuare lucrul acesta. Şi asta este foarte bine pentru că o componentă importantă a misiunii Radioului public a fost şi rămâne cea culturală şi educativă care, iată, se desăvârşeşte şi prin aceste orchestre. Cred că lumea ştie că ele există acum, dar nu ştiu câtă lume că Orchestra Radio a cântat prima dată la Radio chiar în luna în care s-a înfiinţat Radioul, în noiembrie 1928, deci este la propriu de aceeaşi vârstă cu Radioul. Pe vremea aceea se cânta live, nu se putea cânta decât live, nu se putea înregistra, drept care totul se întâmpla în momentul în care se şi producea sunetul.

Realizator: O provocare inclusiv inginerească, tehnică, să poţi capta cu acurateţe sunetele acelea ale instrumentelor şi ale vocilor.

Oltea Şerban-Pârâu: E adevărat. S-a putut, în continuare s-a ajuns la cu totul şi cu totul alte performanţe. La momentul actual, Sala Radio, aşa cum este ea acum, se laudă cu cele mai bune performanţe de înregistrări de acest tip, pentru înregistrări complexe simfonice pentru România. Suntem la nivel european fără nici un fel de glumă.

Realizator: Vroiaţi să adăugaţi ceva, domnule Ghiţulescu.

Ion Ghiţulescu: Da, îndrăznesc să spun că una din primele transmisii directe ale Radioului din afara clădirii a fost de la Operă, chiar în 1929, dacă îmi aduc aminte…

Oltea Şerban-Pârâu: Cu siguranţă s-au întâmplat mulet lucruri de genul acesta. Multe dintre repere, dintre cele care se mai ştiu acum au cumva legătură cu cultura, şi prima piesă care s-a înregistrat la Radio, prima piesă de teatru, toate lucrurile acestea rămân ca repere. Deci, când faci aşa un bilanţ întotdeauna de lucrurile acestea îţi aduci aminte mai mult decât de un radiojurnal. Avantaje şi dezavantaje.

Realizator: Sigur. Mulţi ne aducem aminte, domnule profesor Scurtu de povestea pentru copii, aceea de seară, şi de sunetul acela minunat al genericului care o introducea. Şi am descoperit că ea mai există şi în zilele noastre. Dar oare câte dintre lucrurile contextului politic prin care a trecut Radioul au marcat activitatea Radioului? Fiindcă, aşa cum spuneam, el a fost martor la tot felul de evoluţii istorice, dar şi invers.

Ioan Scurtu: Da, la început Radioul era aproape exclusiv un instrument de cultură, conferinţe, piese de teatru, concerte. Erau şi buletine de ştiri, care de regulă aveau cinci, şapte minute, cu probleme strict informative. Prima emisiune cu caracter politic de la Radio s-a înregistrat în noiembrie 1937, în timpul campanii electorale, când primul ministru de atunci, Gheorghe Tătărăscu, secretarul general al Partidului Naţional Liberal, a găsit de cuviinţă să prezinte nu doar manifestul electoral al partidului său, dar şi să-l atace pe Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, principalul partid de opoziţie, făcându-l în fel şi chip, între care şi faptul că era măcinat de o ură atavică împotriva a tot ce este realizare, el fiind un negativist prin excelenţă.

Realizator: Şi CNA ce a zis…

Ioan Scurtu: Iuliu Maniu a cerut drept de replică şi nu i s-a dat. Cred că acesta este momentul în care cel care deţine puterea îşi impune punctul de vedere prin Radio. Apoi, sigur, au urmat, după 10 februarie 1938, o politică de elogiere a Regelui Carol al II-lea, priceputul cârmaci ş.a.m.d.. Dar aici ar fi poate de menţionat momentul 21 septembrie 1939, când legionarii l-au asasinat pe Armand Călinescu, au intrat în forţă în clădirea Radioului şi au anunţat faptul că l-au pedepsit pe acest trădător.

Realizator: A fost revendicat asasinatul în direct la Radio.

Ioan Scurtu: Da, absolut, şi asta a creat o emoţie extraordinară în toată ţara, inclusiv… discutasem despre Rebreanu. În însemnările lui zilnice Rebreanu redă această emoţie extraordinară, cum totuşi primul ministru al României, un luptător pentru independenţa ţării, care acceptase ca guvernul, preşedintele Poloniei, armata poloneză, civili polonezi, ocupată ţara…

Realizator: Să se refugieze în România.

Ioan Scurtu: Da, de germani şi de sovietici, să se refugieze în România şi asta a fost o replică, în fond, a legionarilor faţă de un asemenea act.

Realizator: Pauză de publicitate şi ne întoarcem. Îl ascultăm pe Armand Călinescu, vocea sa într-un discurs înflăcărat şi auzim şi prima… îmi cer scuze, de fapt singura înregistrare cu Liviu Rebreanu acre mai există şi ea există aici, în Arhiva Radioului public. Ne întoarcem imediat.

Ioan Scurtu: În însemnile lui zilnice, Rebreanu redă această emoţie extraordinară: cum, totuşi, primul ministru al României, un luptător pentru independenţă ţării, care acceptase ca guvernul, preşedintele Poloniei, armata poloneză, civili polonezi…ocupată ţara de…

Realizator: Să se refugieze în România.

Ioan Scurtu: Da… de germani şi de sovietici, să se refugieze în Româniua, şi asta a fost o replică în fond a legionarilor faţă de un asemenea…

Realizator: Pauză de publicitate şi ne întoarcem. Îl ascultăm pe Armand Călinescu, vocea sa, într-un discurs înflăcărat şi auzim şi prima… îmi cer scuze, de fapt singura înregistrare cu Liviu Rebreanu care mai există şi ea există aici, în arhiva Radioului Public. Ne întoarcem imediat.

Realizator: Am revenit la „Secvenţial”, doamnelor şi domnilor, şi vă mulţumesc că sunteţi alături de noi aici, în unul dintre studiourile Radio România Actualităţi, în clădirea Radioului. Avem şi un microfon vechi de 50 de ani. Am încercat să îl ridic şi să ştiţi că e foarte greu să îl ridici.

Ovidiu Miculescu: E din 1950.

Realizator: Din 1950, pardon, îmi cer scuze, deci mai vechi de atât. Este una dintre piesele care în memoria Radioului poate fi concretizată, ea însă este prezentă în multe, în foarte multe feluri, inclusiv în poveştile pe care le-am ascultat, inclusiv în vocile pe care le-aţi auzit astăzi şi o să mai auziţi. Evocam mai devreme, domnule profesor Scurtu, momentul în care legionarii au dat buzna într-un studio al Radioului public pentru a anunţa asasinarea lui Armand Călinescu şi pe pauza de publicitate ne spunea şi continuarea domnul Miculescu, a acestui episod.

Ovidiu Miculescu: Cei din Radio, la momentul acela, au reacţionat foarte repede, au întrerupt emisia pentru a nu lăsa ca acest anunţ să fie dezvoltat de către legionari, i-au imobilizat, i-au închis într-o încăpere şi au chemat armata. Deci…

Realizator: Deci ăsta era un fel de breaking news dramatic, chiar s-a spart emisia, practic, au dat buzna în studio…

Ovidiu Miculescu: Care… se întâmplau lucrurile în direct şi instituţia reacţiona şi reacţiona corect, deci făcea istorie.

Realizator: Istorie facem şi noi cât putem, măcar ascultăm vocea lui Armand Călinescu într-un discurs la depunerea jurământului unui nou contingent de militari, în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi a Marelui Voievod de Alba Iulia, viitorul Rege Mihai.

Armand Călinescu: În adevăr, în mijlocul unor frământări internaţionale, în care siguranţa şi existenţa statului îşi află izbăvirea în puterea de jertfă a fiilor lui, ţara îşi îndreaptă privirea cu încredere şi cu mândrie spre acei ce se înşiruie în rândul apărătorilor ei. Această mândrie şi această dragoste este cu atât mai vie cu cât ea cuprinde mănunchiul cel mai ales din tineretul român şi cu cât el va fi sortit poate să aducă jertfa cea mare.

Realizator: Şi am putea să trecem prin istoria României cu tot felul de astfel de înregistrări, domnule Ghiţulescu, am putea să adăugăm, şi poate o să avem timp să îl ascultăm şi pe Iorga, să îl ascultăm şi pe Titulescu, să ascultăm mulţi alţi oameni care şi-au legat traseul politic de istoria României. Sigur că dumneavoastră, de aici din Radio, aţi fost martor al multor evenimente chiar dacă aţi venit într-o perioadă în care poate unii cred că nu era uşor, şi au motive să creadă asta, să faci presă corect în România.

Ioan Ghiţulescu: Tocmai îi povesteam domnului preşedinte că au existat perioade faste sau sumbre în Radio

Ion Ghiţulescu. Tocmai îi povesteam domnului preşedinte că au existat perioade faste sau sumbre în Radio, iar una din aceste perioade sumbre a fost cea din perioada 1947-’48, până prin 1954, după moartea lui Stalin, când în afară de cenzura care a existat în permanenţă, sub numele de Direcţia Presei şi unde în emisie nu intra nimic fără ştampila lor, în general era o atmosferă foarte grea, foarte dificilă. Se petrecea ceea ce se numea ‘îmbunătăţirea compoziţiei sociale’ a Radioului…

Realizator: Cum se traducea în politica de cadre?

Ion Ghiţulescu: Au fost daţi afară, pur şi simplu, oameni din Radio. Din fericire, eu în trei din acei ani am fost plecat din Radio în armată, aşa că am fost salvat, pentru că puteam să păţesc ceva – bunicul meu, învăţător, era chiabur, aşa că se putea întâmpla…

Realizator: N-aveaţi dosar bun.

Ion Ghiţulescu: Da. Dar nu numai atât. Era vorba de faptul că nu se putea difuza nimic în afară de ceea ce era impus. Mai mult decât atât, în conducere erau numai activişti, oameni mai puţin pregătiţi din punct de vedere cultural şi care, de pildă, nu ştiau să spună altceva: ‘priviţi-lă-ţi’ – acela era tabloul lui Stalin – şi se întreabă ‘ce-am muncit azi’; sau un altul care venea de pe teren cu informaţii şi se uita la un coleg absolvent de facultate şi-l întreba: ‘Bre, tovarăşu’ Şerbănescu, oare cum se face breg?’ Aşa că vă imaginaţi ce perioadă era.

Realizator: Vreau să facem şi o excursie în prezent şi dincolo de graniţele României, fiindcă vreau să-l invit alături de noi pe cel care se ocupă de RADIO ROMÂNIA INTERNAŢIONAL, un post care emite în zece limbi străine şi ajunge departe, foarte departe de graniţele României. Şi vreau să mai ofer câteva dintre înregistrările pe care le-am găsit aici, în arhiva noastră. Îi mulţumesc doamnei Oltea Şerban Pârâu pentru că a fost alături de noi şi succes cu această întreprindere gigantică şi curajoasă de a păstra Orchestrele Radio şi de a ne oferi bucuria…

Ovidiu Miculescu: Şi nu numai.

Realizator: Şi toate celelalte activităţi ale Centrului Cultural Media Radio. Mulţumesc, revenim imediat!

Realizator: Am revenit la Secvenţial, aici, în clădirea Radioului Public. 85 de ani dee la înfiinţarea Radiodifuziunii Naţionale. Pe 1 noiembrie 1928 se auzea pentru prima dată cocoşul, cel care dădea startul şi ora exactă. Chiar la ora 17:00, când am început şi noi această ediţie astăzi, era pusă în aer prima emisie oficială a Radioului Public şi încercăm să ne închipuim cum arăta România acelor vremuri şi încercăm să vedem care au fost oamenii care au trecut pe la aceste microfoane – avem şi noi unul din 1950 aici, mai vechi de atât n-am găsit – şi unele dintre vocile care au fost imprimate pe benzi magnetice, mai devreme pe plăcile de vinil, mai devreme pe cele de ebonită şi, mai vechi, aşa cum aţi auzit, prima înregistrare cu moştenirea familiei Văcărescu, pe un disc de ceară, Le-aţi auzit în această seară pe unele dintre ele, pe altele le vom asculta în continuare şi vreau chiar să difuzăm acum acel fragment despre care vorba dl Ovdiu Miculescu, presedintele director general al SRR, la începutul acestei discuţii, singura înregistrare cu Liviu Rebreanu, singura în care puteţi auzi vocea marelui scriitor, marelui dramaturg şi director de teatru, pentru că vorbeşte despre felul în care se făcea politica Teatrului Naţional, politica de producţii teatrale în Teatrul Naţional, pe care îl conducea la acea vreme.

Liviu Rebreanu: Despre teatru se poate vorbi întotdeauna şi mult şi cu folos. Aş prefera întâi să vorbesc despre criteriul acesta care m-a călăuzit /în a alcătui alt repertoriu/. Aş vrea să spun că criteriul principal a fost gândul că alcătuiesc un repertoriu numai din piese româneşti. Ăsta cred că ar fi idealul unui repertoriu pentru Teatrul Naţional, cum mai este, de altfel, în Franţa, pentru Comedia Franceză.Reporter: E un vechi ideal al dvs., dar e tare greu de /realizat/.

Liviu Rebreanu: Da, exact. Ar fi foarte greu să îl realizez fiindcă producţia noastră nu este suficientă. Atunci, evident că neavând producţie suficientă, nici cea veche nici cea nouă, trebuie să completăm producţia românească, piesele româneşti, cu lucruri străine.

Realizator: Fragmentul existent în arhiva Radio e ceva mai lung. Am selectat acest mic tronson pentru a asculta vocea lui Liviu Rebreanu şi multe alte voci pe care le veţi auzi de aici încolo, sper. Îl salut pe dl Eugen Cojocariu. Conduce RRI – bună ziua, dle Cojocariu, – şi vreau să vă spun că este probabil una dintre întreprinderile care merită susţinute în continuare. Să emiţi în zece limbi străine programele de aici din România să ajungă la auditoriul de limbă spaniolă, franceză… Care sunt cele mai exotice limbi în care transmiteţi, dincolo de cele curente?

Eugen Cojocariu: Bună ziua şi sunt bucuros să fiu în faţa camerelor de luat vederi. Emitem în zece limbi străine, vi le zic imediat, în română şi în dialectul aromân. Cele zece limbi străine sunt limbile principale de circulaţie – engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă – dar şi arabă şi chineză, zone în care statul român a avut şi are interese deosebite. La acestea se adaugă limbi de mai mică circulaţie din jurul graniţelor: sârbă, italiană şi ucraineană. Aceasta este panoplia. Exotice, nu ştiu, chineză, arabă, să spunem.

Realizator: Şi cine sunt crainicii de la chineză, sunt cetăţeni români care au studiat limba chineză sau sunt…

Eugen Cojocariu: Sunt majoritatea cetăţeni români care au studiat limba chineză, dar avem şi două colege care sunt nativi chinezi şi sunt acuma cetăţeni români. Practic, la RRI şi la Postul pentru Străinătate de la începuturile lui, din anii ’30 ai secolului trecut, avem o foarte bună tradiţie de multiculturalism, de interculturalism. Suntem un fel de mic turn Babel, în sensul bun al cuvântului. Totdeauna am privilegiat legăturile cu crainci nativi, pentru că dă o mai bună credibilitate.

Realizator: Şi programul în limba aromână ce cuprinde, sau cui e destinat şi…

Eugen Cojocariu: Programul în dialectul aromân este adresat comunităţilor de aromâni trăitoare mai ales în Balcani, dar şi în Germania sau în SUA.

Realizator: Aveţi feedback pentru ceea ce transmiteţi acolo?

Eugen Cojocariu: Da, bineînţeles. Majoritatea mesajelor noastre de la ascultători şi de la utilizatorii de internet şi social media vin pe mail, modern. Au înlocuit aproape total scrisorile clasice sau faxurile. Mai nou suntem tot mai activi pe social media şi primim mai multe răspunsuri pe Facebook, pe Twitter. Încercăm să fim sincroni, pentru că aşa cum /…/ României, trebuie să fim sincroni cu marile posturi internaţionale. Nu îndrăznesc să spun BBC, dar suntem într-un fel în luptă cu ei.

Realizator: E un moment în care, dle Miculescu, se trece dincolo de graniţe, că n-ai cum să rămâi aici în România. Sigur că sunt tot felul de reglementări: nu poţi să baţi cu puterea emiţătorului dincolo de graniţă, dar românii din ţările din jur aşteaptă un ajutor din partea statului român, oricum ar veni el. Şi când aud cuvântul românesc probabil că e cea mai mare bucurie pentru ei. Republica Moldova era un exemplu pe care îl dădeaţi, pornit în ’39, relansat acum. Dar românii de pe Valea Timocului aşteaptă în continuare să audă cuvânt românesc, cei din Ungaria sunt adesea uitaţi acolo…

Ovidiu Miculescu: Cei din Ucraina.

Realizator: Exact. E vreo şansă pentru ei să audă genericul Radio România?

Ovidiu Miculescu: Să ştiţi că lucrăm la lucrurile acestea. Sunt nişte proiecte extrem de serioase pe care noi le derulăm. Să ştiţi că nu este uşor, pentru că dacă în România minorităţile sunt tratate, îndrăznesc eu să spun, la un nivel foarte sus, se pare că minoritatea românească din alte spaţii nu este atât de bine tratată. Sunt legislaţii diferite. Nu toate ţările din jurul nostru sunt parte a Uniunii Europene. Să ştiţi că nu este foarte simplu să mergi într-o ţară, chiar vecină, cu alte politici privind, ştiu eu, biserica, educaţia, şcolile, media de altă limbă şi, mă rog, opoziţia, dincolo de comunicarea diplomatică, este destul de serioasă. Avem aceste proiecte. Nu aş vrea să vobesc, cu permisiunea dvs, foarte mult despre ele, pentru că nu că i-am pune în temă, pentru că totul este foarte legal, dar ne-am obişnuit să vorbim mai puţin despre desene, despre proiecţii. Ne place să vorbim despre lucruri care se întâmplă şi care pot fi văzute.

Realizator: Aşteptăm lucrurile să se întâmple, într-adevăr.

Ovidiu Miculescu: Dar, cu siguranţă se vor întâmpla.

Realizator: /…/ domnule Scurtu, pentru că aşa cum spuneam, adesea, ne uităm la ce fac vecinii noştri din Ungaria pentru comunitatea de aici, din România, şi sigur, uneori ne revoltăm, dar alteori privim cu invidie pentru felul în care-şi tratează…

Ovidiu Miculescu: Domnule Ursu, mă scuzaţi că vă întrerup, dar este o chestiune foarte importantă: Radio România emite emisiuni pentru minorităţile naţionale trăitoare în România în limbile lor sau emisiuni destinate lor.

Realizator: Oricât de mare sau de mică ar fi acea comunitate sau ar mai fi rămas acea comunitate aici, în România.

Ovidiu Miculescu: Lipoveni, sigur că da. Bucureşti – germană şi maghiară, iar în posturile teritoriale, în posturile regionale…

Realizator: Sârbă, croată, ruteanuă…

Ovidiu Miculescu: Toate dialectele, slovacă… sunt toate, toate, italiană. Deci ne respectăm această misiune publică inclusiv pe această componentă. Cred că trebuie să fie oarecum reciprocă povestea asta şi la vecini.

Realizator: Da. Făceam această comparaţie cu Ungaria şi cu felul în care îşi cultivă spiritul naţional şi dincolo de graniţe şi ne uităm că, adesea, noi uităm chiar şi aici, în ţară, să ne apărăm valorile sau să ne privim trecutul cu respect.

Ioan Scurtu: Da, asta aşa e. Sigur că factorul politic este determinant. În Ungaria, de exemplu, factorul politic ştie să-şi facă o propagandă extraordinară. Îmi aduc aminte că mergând în Italia cu maşina, am trecut prin Ungaria şi la un moment dat ne-am oprit într-un sat, la o biserică armenească şi frumoasă, bine întreţinută. Ne-a explicat ce grijă există pentru monumentele care aparţin altor naţionalităţi decât cea maghiară. Dar, cum mergeam cu un grup de colegi de la Cluj, mi-au sugerat să întreb câţi armeni au în localitate. Nu aveau niciunul. Adică, ei ştiu să-şi facă aşa, o propagandă nemaipomenită pe lucruri care, de fapt, nu sunt cele reale. Noi tot vorbim, şi eu am discutat deseori această chestiune, că avem noi liceul de limba română la Debrecen, Liceul „Nicolae Bălcescu”, şi ce mare realizare. Acolo se predă limba română ca o limbă străină şi asta este marea realizare, în timp ce noi avem şcoli cu zecile, dacă nu cumva cu miile, în limbile minorităţilor naţionale.

Realizator: Mai nou s-a inaugurat chiar şi o universitate, un nou corp şi un campus al Universităţii Sapientia, finanţată integral de statul ungar şi de donaţii din…

Ioan Scurtu: Nu, dar şi statul român, spre exemplu Universitatea din Cluj, nu mai vorbesc, institutele din Târgu Mureş ş.a.m.d., care sunt finanţate de statul român. Dar, domnul director general avea perfectă dreptate, ar trebui să existe o reciprocitate, dar nu una declarativă, ci una concretă, una militantă. Eu am fost în Serbia acum vreo lună şi ceva. Acolo e aproape o frică să spui că eşti român.

Realizator: În Banatul Sârbesc, cum se cheamă.

Ioan Scurtu: Da. Nu mai vorbesc faptul că nu au instituţii culturale propriu-zise. Ei în biserică ce mai desfăşoară ceva activităţi, dar şi acolo sunt urmăriţi să nu ţină slujbă în limba română, şi noi spunem „A, prietenii noştri sârbi, noi n-am avut niciodată probleme cu ei”. Am avut şi mai avem şi e bine să nu ascundem lucrurile şi să pretindem această reciprocitate, pentru că noi avem singura ţară unde toate minorităţile sunt reprezentate în parlament. În Ungaria, de exemplu, spun, „Da, şi noi cu cea mai dragă inimă noi deja am creat autonomii”…

Realizator: Autoguvernările locale.

Ioan Scurtu: … „autoguvernări” ş.a.m.d., vorbe din astea care învăluie pe cei care nu cunosc, dar în realitate românii nu sunt reprezentaţi în structurile de conducere şi mai ales în parlamentul de la Budapesta.

Realizator: Corect. Vreau să ne apropiem de finalul acestei discuţii, o să mai auzim două voci celebre, două voci pe care le ascultaţi destul de rar şi pe care vreau vi le ofer, dar nu înainte de a-l ruga pe domnul profesor Scurtu să ne spună, fiindcă ştiu că e un fidel ascultător, a fost dintotdeauna un fidel ascultător al Radio România, dacă are vreo amintire legată de vocea domnului Ghiţulescu şi de lucrurile pe care…

Ioan Scurtu: Asta chiar doream. Nu numai faptul că am citit cartea de memorii sub forma unor interviuri pe care le-a acordat unui ziarist de marcă din România, dar şi pentru că în tinereţea mea am jucat şi eu fotbal, la Avântul Piatra Neamţ, şi sigur eram un îndrăgostit al fotbalului, iar emisiunile dvs, mai ales cele în care juca România erau absolut emoţionante şi dvs, prin glas, prin modul cum ştiaţi să descrieţi fiecare fază ne arătaţi cum se desfăşurau „luptele”, să zic aşa, în teren, aşa că eu sunt realmente bucuros şi onorat să vă pot întâlni în acest cadru şi la această aniversare.

Ion Ghiţulescu: Fiindcă aţi pomenit de sport, îndrăznesc să spun două lucruri, foarte pe scurt. Nu chiar primul, ci al doilea crainic, în ordine istorică, al Radioului, crainic sportiv, s-a numit Radu Vasilescu. A transmis din 1935 până prin 1947, 1948. A fost ginerele lui Liviu Rebreanu. Deşi era ofiţer de cavalerie, dar ofiţerii de cavalerie se ocupau de sport.

Ovidiu Miculescu: Ce poveşti…

Ion Ghiţulescu: Asta era una, iar cea de-a doua voiam să spun că îi plăceau transmisiile domnului profesor Scurtu, dar vreau să vă spun că şi aici aveam nişte interdicţii. Nu mai vorbesc, interdicţii în general despre ceea ce se spune.

Realizator: Ce nu aveaţi voie să spuneţi?

Ion Ghiţulescu: Vă dau un singur exemplu. A fost un meci în România a jucat la Barcelona, o echipă din România a jucat la Barcelona, şi în echipa barceloneză juca Puskcas, un ungur care fugise din Ungaria. Ei bine, când am plecat mi s-a spus: „În transmisia dumitale nu există Puskas”.

Realizator: Şi dacă dădea ăla gol?

Ion Ghiţulescu: Şi a marcat şi gol.

Realizator: A dat gol?

Ion Ghiţulescu: Da.

Realizator: Şi ce aţi făcut?

Ion Ghiţulescu: Şi a trebuit să spun că a marcat numărul 8.

Realizator: Genial asta. V-aţi descurcat, totuşi.

Ion Ghiţulescu: N-aveam încotro.

Realizator: Mulţumesc mult pentru povestire. Mulţumesc mult pentru tot. Ceea ce am adunat în această oră cât am fost împreună, şi dvs vreau să vă ofer în continuare două mici fragmente, două intervenţii radiofonice ale lui Nicolae Titulescu şi Nicolae Iorga, nu înainte însă de a-i mulţumi şi domnului preşedinte Ovidiu Miculescu şi de a spera că de aici încolo în competiţia – nu-i aşa? – care este în aer, Radio România o să rămână reperul de seriozitate şi de profesionalism, până la urmă.

Ovidiu Miculescu: Sigur că da. Este o promisiune fermă pe care noi o facem ascultătorilor noştri, şi nu numai, pe care sigur îi dorim cât mai mulţi şi mai mulţi tineri…

Realizator: Aici ne batem, că avem şi noi Radio Zu în trust. Deci, aici e competiţie /…/

Ovidiu Miculescu: Ne luptăm, ne luptăm. Lupta e strânsă, dar vom învinge până urmă. Ce doresc să vă spun? RADIO ROMÂNIA a însemnat permanent un reper de credibilitate, de seriozitate şi de profesionalism, de promotor al valorilor naţionale, al limbii române, al istoriei, al valorilor culturale şi educative. Aşa va rămâne în continuare, pentru că suntem extrem de dedicaţi acestui public, care, de fapt, ne plăteşte şi pentru care lucrăm 24 de ore din 24. Şi vă mulţumesc, pentru că, iată, o instituţie atât de importantă pentru România, de foarte multe ori este trecută cu vederea, iar dumneavoastră reuşiţi să faceţi pentru noi un lucru care, cu siguranţă, la vremea respectivă va fi citat ca fiind din istoria acestor ani.

Realizator: Şi ANTENA 3 preţuieşte tot ce înseamnă valoare autentică în România şi tocmai de aceea am fost şi astăzi aici şi vom fi oriunde este nevoie să ne aducem aminte şi să punem în lumina corectă fapte, oameni şi întâmplări în această ţară. Nicolae Titulescu şi Nicolae Iorga, doi oameni pentru care istoria României poate că e prea mică să îi cuprindă. Îi ascultăm, după care ne revedem împreună cu un invitat special, facem o schimbare de locaţie, o să vedeţi unde vom fi.

Nicolae Titulescu: Cred că nu greşesc dacă spun că am ajuns la una din acele răspântii la care sau se plămădesc religiile noi, sau să plămădesc cataclismele istoriei. Văd toate greutăţile de care sunt înconjurat, le pipăi, le număr, le cântăresc şi totuşi sunt optimist. Care să fie cauza acestui optimism? Unii au zis: secretul artei dumitale – o necesitate a vrajei prin cuvânt. Acei care ar putea să creadă aşa ceva nu ştiu şi nu vor şti niciodată ce aport de sensibilitate deosebită aduce fiecare din noi, în dosul acestei haine uniforme care ne îmbracă gândirea şi care se cheamă cuvântul. Acei care ar putea crede aşa ceva nu ştiu că dacă cuvintele au aşa de mare vrajă, e că poartă în ele bucăţi din sufletul acelora care le-au rostit, bucăţi din sufletul pe care oratorul şi-l rupe, şi-l împrăştie ca să ajungă fie măcar numai pentru o clipă la deliciul suprem care se cheamă comunitatea desăvârşită cu ceilalţi.

Nicolae Iorga: În secolul acesta al XVIII-lea, neamuri europene care stăpâneau şi celalte continente, erau dominate numai de anumite interese dinastice, prin care hotare puteau să fie schimbate în orice moment şi grupe întregi de oameni, mânaţi cu sabia şi puşca, pentru a face parte din alcătuiri politice de care nu le lega nici o pornire a inimii, nici o consideraţie a minţii, nici o necesitate geografică. Tăia şi spânzura cine putea, cine avea la îndemână un număr de soldaţi cu plată, care puteau fi scoşi în orice moment la luptă. Nu era nimic statornic pe vremea aceea şi miniştrii, în serviciul regilor, principilor epocii, a tuturora, stăteau necontenit la pândă, pentru ca să poată să-şi arunce mijloacele de luptă în orice direcţie li se părea că nu vor întâmpina nicio împotrivire.