Astăzi, lumea literară din România o sărbătoreşte pe Eleonora Almosnino, cunoscută cu pseudonimul literar Nora Iuga, poetă, romancieră şi traducătoare din limbile germană şi suedeză!

A venit pe lume  pe 4 ianuarie 1931, în capitala României,București. Este soția poetului George Almosnino și mama balerinului Tiberiu Almosnino. Este licenţiată a Facultăţii de Filologie, specializarea Germanistică, Universitatea din Bucureşti. I-a avut ca profesori pe Tudor Vianu şi George Călinescu. Profesor de limba germană între 1954 şi 1955, apoi bibliograf la Biblioteca Centrală de stat, în perioada 1955-1969. Din 1969 până în 1977, a fost redactor la Editura Enciclopedică. Ziaristă la ziarele de limba germană „Neuer Weg” şi „Volk und Kultur“, din 1971 este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Din anul 2000 deţine funcţii de conducere în Uniunea Scriitorilor: secretară a Secţiei de Poezie și iniţiatoare a Cenaclului Uniunii Scriitorilor „Gellu Naum”. Din 1985 este scriitoare profesionistă. Face lecturi publice în străinătate şi primeşte numeroase burse.

A început să scrie versuri în clasa a doua la Institutul Catolic: în timp ce tatăl ei cântă la vioara un poem de Jeno Hubay, Nora Iuga a simţit o vibraţie puternică şi muzică a început să se transforme în cuvinte. Atunci a trăit pentru prima oară tulburătoarea atingere a inspiraţiei. Din această cauză, Nora Iuga nu suportă calificativul de profesionist în poezie şi nu şi-a făcut niciodată o meserie din scris.

Dealtfel, distinsa noastră aniversată ne-a mărturisit:

Anca Bica:   Bun găsit prieteni! Am să încep cu un citat: „Nu am știut niciodată cât de categoric e atuul seriozității   asupra   unei   femei   învățate   să   se   joace.“   Citatul,   sau   această   frumoasă   zicere, mărturisire,   aparține  unui   om   căruia   îi  putem   spune  că-i   suntem  contemporani   și  suntem contemporani cu o legendă, cu un spirit viu, cu o doamnă curioasă și am o mare bucurie și o mare emoție, aproape îmi vine să plâng, fiindcă stau față în față cu ceea ce noi cunoaștem, numele de scriitor Nora Iuga, de fapt cu Eleonora Almosnino. Bine ați venit! Vă mulțumesc tare frumos!

    Nora Iuga:  Vă mulțumesc nemaipomenit pentru această introducere! Pentru că iată, eu râd acuma, ca să-mi opresc plânsul. Înțelegeți? M-ați impresionat foarte tare cu ceea ce ați spus.

    Anca Bica: Ne jucăm! Așa ați spus. Vedeți dumneavoastră, trebuie să învățăm să ne jucăm.

    Nora Iuga: Da, dar de multe ori ne jucăm cu nodul în gât …

    Anca Bica: Exact!

    Nora Iuga: De foarte multe ori ne jucăm cu nodul în gât…

    Anca Bica: Când ați început să vă jucați cu poezia, doamna Nora Iuga?

    Nora Iuga: Ooo, eu cu poezia am început să mă joc, probabil că ea exista în mine. Eu sunt sigură că poezia, adică darul creației, adică nici măcar limitat la artă, eu zic că și omul de știință este creator, inventatorul este creator. Oamenii aleși au acest dar, această vibrație interioară, care le vine, culmea, o să râdeți, mie mi se pare că e mai degrabă inspirația asta, vibrația asta interioară care duce individul la creație, cred că este de natură corporală, de natură fizică. Și, la poezie mai ales, ceea ce numim inspirație și cei din trecut, mult în trecut, se gândeau că este de natură divină și de proveniență metafizică, evident. Mie mi se pare, după lunga mea carieră de poet, am ajuns la  concluzia,  ca   femeie   fiind mai ales, că ea are o relație   foarte   profund corporală. Mie mi se pare, o să râdeți poate de mine, poate unii mă acuză, pentru că eu repet de multe ori acest lucru, ea este clar legată strâns de erotism, și deci de fiziologiile noastre și în special de activitatea hormonală. Uite, sunt absolut convinsă că din cauza asta foarte mulți oameni încep în perioada pubertății să scrie poezii. Exact în perioada în care glandele sunt coapte, când începe iubirea, primul fior al iubirii fără să ne dăm seama ce ne mână pe noi în luptă și se cam stinge exact atunci când această activitate glandulară, hormonală, încetează; la unii mai târziu, la alții mai devreme.

    Anca Bica: La unii niciodată…

    Nora Iuga: La unii probabil niciodată…Adică vrea să vă spun că atunci când transferul de la creier la glande este mai îndelungat și mai persistent și mai intens, cum mulțumesc cerului că a fost cu mine, eu cred că și dacă ajung de 100 de ani voi putea să scriu poezie și chiar să am sentimentul de a fi îndrăgostită. E un lucru foarte rar, eu l-am declarat de multe ori, oamenii nu cred că nu sunt mulți printre ei prea încântați că eu declar atât de lejer asemenea lucruri, dar eu mă gândesc că oamenii au niște prejudecăți de care ar trebui să scape. Mai ales la noi! Pentru că în occident nu sunt atât de mult grefate pe existența noastră aceste prejudecăți.

    Anca Bica:  Vin generațiile acestea, copii născuți după Revoluție, mi se par mult mai liberi. Dar…

    Nora Iuga: Aici este altă extremă…

    Anca Bica: Exact! Dar libertatea asta nu e ca o datorie, o libertate tulburată

    Nora Iuga: Este cu totul altă extremă, pentru că vreau să vă spun că una din cărțile mele de căpătâi de când am mai îmbătrânit și când am ajuns la această carte a fost Studii despre iubire (de  José   Ortega   y   Gasset),  pe  care   am   citit-o   pe   nerăsuflate   pentru   că   răspundea   exact convingerilor mele despre arta iubirii, să zicem, și a creației, că despre asta vorbim. Trebuie să vă spun că eu am rămas foarte, nu mirată, dar teribil de mândră, dacă vreți. Mergea cumva, adică îmi dădea niște răspunsuri pe linia mea de gândire. Și omul ăsta minunat, care probabil că a avut și o imensă experiență de viață în acest domeniu al creației și al iubirii, a afirmat categoric că atunci când simți dorința în tine, ea devine din ce în ce mai intensă, pe măsură ce ți-o amâni sau nu ți-o împlinești niciodată. Și mi se pare atât de logic ceea ce spunea, că în momentul în care ți-o împlinești, dorința o pierzi, dorința moare pentru că ți-ai împlinit-o și atunci devine rutină.  De aici este și această dramă pe care o suportă mulți oameni pentru că,  trebuie să recunoaștem, atunci când te căsătorești dintr-o iubire nebunească, după 2-3 ani îți dai seama că rămâi lângă omul acela pentru că are calități, fiindcă este bun și nu ai ce să-i reproșezi, dar tremurul acela, așteptarea aia nebună: nu vine la întâlnire, îmi face un cadou, îmi spune…, nu mai există.

    Anca Bica:  Deci înțeleg, dacă-mi permiteți, așa ca un mic învățăcel al dumneavoastră, că ați luat toate poeziile, toate cuvintele, le-ați îmbrăcat în iubire și le puneți să facă dragoste, cumva.

    Nora Iuga: Da, este o metaforă foarte frumoasă. Este splendid ceea ce ați spus! Îmi închipui acum ce grozavă piesă de teatru ar putea lua naștere dacă e pusă în scenă de niște actori care să reprezinte niște cuvinte și care să joace această piesă, care ar fi însăși literatura. Foarte frumoasă imagine! Poate o să scriu ceva despre asta.

    Anca Bica: Ați avut șansa cred, și bucuria și o meritați din plin, de al avea profesor pe Tudor Vianu și George Călinescu.

    Nora Iuga:  Păi, cred că nu degeaba sunt eu așa cum sunt, destul de șuie și de neînțeleasă, pentru că am trăit între două vârfuri care erau total diferențiate, ca temperament, ca metodă de predare, constituție intelectuală…

    Anca Bica: Alfa și omega…

    Nora Iuga: Alfa și omega… nu am văzut doi indivizi mai opuși decât cei doi. Evident că eu m-am simțit în totdeauna mult mai atrasă de Călinescu, dar eu nu pot să-i neg meritele de pedagog, ultra, genial, pe care le-a avut Vianu. Călinescu nu avea metodă, adică aproape cred că era un dușman al metodei și totul mergea la inspirație de moment, adică el reacționa numai la impulsul interior care era temperamental…

    Anca Bica: … ca dadaiștii, pe vremuri…

    Nora Iuga: Exact, exact! El dacă, mă rog, a scris și poezii dar nu pot să-l numesc poet, dar dacă el ar fi fost un mare poet, eu cred că el într-adevăr, după cum ați remarcat, cred că s-ar fi potrivit să fie în avangardă. Pentru că era teribil de spontan, el nu urmărea niciodată o idee, pot să vă dau  niște  exemple  splendide,  dar el  ne  spunea  povești  de  multe  ori,  întâmplări  care i   se petreceau în mod total, cum să zic, accidental când mergea pe stradă. Odată știu că ne-a spus o poveste cum s-a întâlnit cu un tânăr în fața Universității, un tânăr care era puțin cam murdărel așa, cam jigărit, cu haine cam roase și mânca dintr-un codru de pâine uscată, și băiatul ăsta s-a oprit în fața lui și i-a spus:

„Domnule profesor, vă rog foarte mult, vă ofer să gustați din pâinea mea“.

Și lui i-a fost jenă să-l jignească, să-l refuze, și a luat o bucățică din acea pâine. A rămas consternat, adică nu știa ce să creadă, nu-i în toate mințile sau ce e cu el? Să-l oprească în drum și să îndrăznească să-i propună așa ceva…s-a simțit tentat să-l probeze să vadă în ce categorie intră. Atunci a zis:

„Mulțumesc pentru pâine dar nu știu, practic, vrei să-mi ceri ceva?“ Tânărul a răspuns:

„Da, aș fi vrut să avem un schimb de idei.“. Atunci tânărul l-a întrebat pe Călinescu unde cresc crinii. Călinescu s-a uita la el și a spus absolut spontan: „în Empireu 11:55“ și l-a întrebat:

„Dar acum îmi ești tu dator cu un răspuns. Răspunde-mi la următoarea întrebare: unde zboară corbii?“ Băiatul, absolut spontan, răspunde: „în epopei unde sunt leșuri de eroi“.

Atunci,Călinescu a rămas încremenit, pe gânduri, pentru că într-adevăr și-a dat seama că nenorocitul acesta de băiat…

    Anca Bica: … avea creier…

    Nora Iuga: Da, mai mult: că se situa pe același trotuar de gândire cu el. V-am dat exemplul  acesta pentru a vă da seama: Călinescu niciodată nu s-a ghidat după forma didactică, nimic ca astăzi… Dacă noi făceam Bălcescu, în loc să ne spună de valoarea lui revoluționară, istorică, el ne spunea cu totul și cu totul altceva.

    Anca Bica: Vă provoca…

    Nora Iuga: Da, era uluitor! Ne provoca gândirea, ne provoca să gândim altfel decât se gândește în mod obișnuit și plicticos.

    Anca Bica: … Câtă nevoie e astăzi de așa ceva.

    Nora Iuga:  Câtă nevoie e astăzi de așa ceva. Era un permanent ferment de revitalizare a creierului, a impulsului creator.  Călinescu ne spunea: „vă dați seama cum se trăia în secolul cutare față de cum se trăiește astăzi, pe vremea lui Bălcescu se spunea – nu valorează nici cât o ceapă“.

Asta însemna că era un nimic. Astăzi trebuie să  spui „valorează nici cât o ceapă degerată“ ca să fie un nimic. Deci atunci se trăia mai bine.

    Anca Bica: …și logic, totul are o logică…

    Nora Iuga: Ne făcea niște injecții de inteligență! Ne făcea să gândim altfel decât banal, decât în gândirea de toate zilele.

    Anca Bica: Tudor Vianu era în schimb cel introvertit…

    Nora Iuga: Era, cum să zic, în mijlocul normelor exacte, gândirea precisă, logica impecabilă, pedagogul desăvârșit, adică neamțul 100% și într-adevăr, trebuie să recunosc, că de la Vianu am reținut mai mult în ceea ce privește știința cunoașterii lucrurilor existente. Călinescu ne învăța să gândim iar Vianu ne învăța cultură, materialul deja gata făcut.

    Anca Bica:  să acumulați informații și să vă încadrați într-un registru…

    Nora Iuga:  Exact! Dar atât de grozav ne preda Literatura Universală, cu Vianu am făcut Literatura Universală, încât aproape că nu mai era nevoie să citim pentru că el ne spunea și subiectul, ne analiza și personajele. Era nemaipomenit!

    Anca Bica:  Frumos! Sunt amintiri și uite tânăra generație, care sper că ne ascultă, poate să caute, să beneficieze de avantajele online-ului și să vă descopere și pe dumneavoastră, să-i descopere și pe Vianu și pe Călinescu.

    Nora Iuga:  Nu știu în ce măsură i-ar interesa foarte tare, dar îmi pare foarte rău pentru că,probabil, sunt epoci care trec și pe urmă revin foarte târziu, când vezi că intri în impas sau intri în   prăpastie,   cum   din   păcate,   îmi   pare   foarte   rău   că   trebuie   să   declar   asta   la   postul dumneavoastră, dar mie mi se pare că ne cam aflăm pe marginea prăpastiei și din păcate, mai ales zona asta a educației, a profesionalismului, a interesului față de lucrurile înalte, culte, față de omul nobil, față de omul distins, față de om. E îngrozitor! Am decăzut foarte mult!

    Anca Bica: Și cum pot să facă față cei care nu vor să facă parte din mulțime, care nu cultivă vulgarul, kitsch-ul, care nu fac compromisuri, care nu cedează decât în fața imperativelor de onoare și bun-simț? Cum să facă față ca Urmuz să se sinucidă fără motiv, cum s-ar spune…

    Nora Iuga: …în niciun caz…

    Anca Bica: Sau să-și ducă trupul ca pe-un leș?

    Nora Iuga: … pentru că, după părerea mea, sinuciderea este totuși un gest de lașitate. Mie mi se pare că trebuie să fii puternic, dar măcar trebuie să fim puternici, mă refer la tineri acuma, de a avea puterea de a ne mobiliza ca să citim cât mai mult, să asimilăm cât mai multă literatură bună, înaltă. Dar, din păcate, ne trebuie și îndrumători pentru asta.

    Anca Bica: Modele…

    Nora Iuga: Și aici suntem cei mai deficitari, aveți perfectă dreptate.

    Anca Bica: E o rușine să ai niște principii și să fii om, ești izolat…

    Nora Iuga: Principii și în același timp…

    Anca Bica: …ești pus la colț

    Nora Iuga: …dacă ai și conducătorii pe care-i ai, dacă ai școala pe care-o ai, chiar și profesorii pe care-i ai în ultimă instanță, îmi pare rău că vorbesc așa pentru că și eu am fost profesoară, dar trebuie să se știe cum să-ți apropii copiii și să-i convingi să iubească literatura și, mă rog  disciplinele…

    Anca Bica:  …nu să bifeze…Ziua Culturii Naționale, mă iertați dar am senzația că uneori o bifăm. Bifăm ziua lui Nichita Stănescu, bifăm acolo…

    Nora Iuga: Bineînțeles că săracii nu ajung să iubească …

    Anca  Bica:  …la Eminescu ne interesează lucruri de budoar, în general cam asta căutăm:vulgarul din spatele cămășii, hainei unui om, nu sufletul lui. Cred că dacă ar fi un cimitir al sufletelor, cred că ar fi deja umplut de suflete care încă nu au părăsit corpul dar s-au dus deja acolo pentru că nu mai aveau loc…

    Nora Iuga: Da, este foarte adevărat!

    Anca Bica: …un trup bolnav de vulgaritate, de așa-zisul sex-appeal, nu știu cum să spun, totul,totul trebuie să se vândă.

    Nora Iuga: Da, e adevărat, dar pe mine mă îngrijorează ceva foarte mult, mă îngrijorează foarte mult dar poate că este explicabil pentru că ei nu au niște repere de frumusețe, de bunătate, ei nu mai cred deloc în faptul că pe lumea asta există și bun, și frumos, și senin, și curat și generos. Astea au devenit noțiuni golite total de fond, de conținut.

    Anca Bica: …ne întoarcem la Titu Maiorescu…

    Nora Iuga: Exact! Pentru acești copii care la ora actuală au ajuns și la 30, 30 și ce de ani, și mă   întreabă pe mine, într-o sală plină de spectatori, eu fiind pe scenă și citind din poeziile mele, și se ridică în picioare în momentul în care mi se pun întrebări și spune: nu înțeleg de ce Norei  Iuga nu-i place urâtul și răul. Trebuie să vă spun că eu am încremenit. Ca și când mi se făcea un reproș. Și de unde știe el că nu-mi place urâtul și răul? Pentru că urâtul și răul la un actor, la un artist genial, pus în balanță, în antiteză sau în echilibru cu binele, poate să creeze niște lucruri extraordinare. Dar el elimina binele total…

    Anca Bica: ...vedem așa un Richard al III-lea jucat impecabil de un mare actor

    Nora Iuga: Exact! Nu există, universul nu poate exista decât prin formula dialectică, de plus și minus, altfel nu se poate încheia cercul întreg; dacă nu există yin și yang. Nu? Adică asta e creația: bărbat, femeie, mă rog, plus și minus. Și nu, ei nu văd decât minus! Dar poate că sunt și ei îndreptățiți, poate că trăiesc într-o viață în care nu văd decât urâtul…

    Anca Bica: …poate că generația matură, poate că noi suntem de vină, poate că noi am făcut mai multe compromisuri decât ar fi trebuit să facem și acești copii nu mai găsesc modele, poate ca  totuși este vina noastră.

    Nora Iuga: Păi, suntem de vină!  Pentru că vreau să vă spun că noi am suportat acea societate foarte mult, culmea, nepărându-ni-se că este atât de insuportabilă.

    Anca Bica: Așa este!

    Nora Iuga: Și acuma ei, chiar dacă este mai bine să zicem, din anumite puncte de vedere, ei nu mai pot să constate că ceva este bine și ăsta este un pericol îngrozitor pentru că ni se golește țara, ne pleacă poporul.

    Anca Bica: Da, suntem după Siria, a doua țară cu cea mai mare emigrație.

    Nora Iuga: Da, exact!

    Anca Bica: Să ne întoarcem la joc! Cum vreți să ne jucăm? Ați vrut să fiți actriță când erați copil, acum sunteți un scriitor de elită, dar sunteți mama unui balerin.

    Nora Iuga: Da, asta este o bucurie imensă pentru mine! Adică și profesia asta pe care și-a ales-o se adaugă la sentimentul pe care-l am pentru băiatul meu, mai ales că se continuă tradiția   fiindcă și mama a fost balerină la Opera Română și Tiberiu chiar a ajuns foarte bine. S-ar putea să fi fost influențat de poveștile mamei de la Operă, dar a ajuns la Operă chiar prim-balerin, am fost teribil de fericită când mergeam la spectacolele lui. Acuma este pensionar, cred că suferă ca un câine pentru că nu mai are baletul, adică este artistul înnăscut care simte că s-a golit de tot ce avea mai bun în el. Cred că este îngrozitor de greu, mai ales că a trebuit să renunțe la tinerețe, el era tânăr; a ieșit la pensie la 50 de ani.

    Anca Bica:  Cred că pentru fiecare artist  care are o menire făcând  altceva, și nu ceea ce-și dorește, cred că e o durere acolo pe care nu …

    Nora Iuga: Da, cred că e o durere îngrozitoare. Eu cred că m-aș arunca de la etaj dacă nu aș mai putea să scriu, adică mie Dumnezeu mi-a dat un dar uluitor, pentru că eu trăiesc singură completalmente, ei nu trăiesc cu mine, băiatul meu doamna lui, și trebuie să-ți spun că, draga mea, eu nu am niciun om în jurul meu zile și săptămâni în șir. Dacă eu nu aș mai putea, având vârsta pe care o am, cum ar fi normal să mai scriu, eu nu știu ce aș face. Nu sunt un om să mă pot uita pe pereți  o   zi   întreagă   sau să urmăresc numai Realitatea sau știu  eu   ce   post de televiziune…

    Anca Bica: …sau telenovele…

    Nora Iuga: … sau telenovele… asta în niciun caz, dar uneori sunt și filme mai bunicele.

    Anca Bica: Da, sunt! Am avut și eu bucuria …

    Nora Iuga: …mai trec și pe canalul 2 câteodată…

    Anca Bica: Da, TVR-ul! Da, chiar am văzut, a fost și o serie Tarkovski.

    Nora Iuga: Da, au filme bune! Au filme japoneze, foarte tare! Trebuie să-ți mărturisesc că la ora actuală, când nu mai pot să citesc ca înainte, nebunește așa, ca la o anumită vârstă, pentru că nu mai poți nici reține foarte bine personajele, mă orientez numai spre literatură japoneză. Decâțiva ani citesc literatură japoneză.

    Anca Bica: …a luat și Nobel-ul!

    Nora Iuga: Vreau să spun că ei sunt printre puținii scriitori care nu sunt interesați de realitatea exterioară, nu sunt interesați de social, nu sunt interesați de politică absolut de loc, sunt numai pe dinăuntru, adică individul cu suferințele lui interioare, personale, și atât. Și chestia asta mi se pare un viitor. Eu cred că arta de acolo se face de aici, dinăuntru, nu din afară.

    Anca Bica: Am văzut un spectacol, un mare actor al lor care din păcate a murit, Hamlet, deci am văzut Hamlet jucat de un singur om. Un singur om! Văzusem înainte de asta de Ostermeier, un regizor german, un  Hamlet  cu patru personaje care se schimbau pe scene: Ofelia era și Gertrud… am zis: e nebunie! Dar când am văzut un spectacol japonez cu un singur om făcând tot… deci vă spun când am plecat îmi căutam mâinile, le mai am? Mai am carnea pe mine? Deci nu ai ce să spui! Uiți să respiri!

    Nora Iuga: Doar japonezii puteau să facă așa ceva!

    Anca Bica: A fost ceva…și acum, sunt ani de atunci…

    Nora Iuga: Textul era adaptat la un singur rol…

    Anca  Bica:  El făcea tot. Stând pe  un  scaun  imens,  el  făcea tot. Tot! Toate  vocile, toate personajele, tot! Nu realizai. Știți, cum te-ar închide cineva într-o cutie neagră și te scutură, nu știu…să spui: sunt într-un pătrat, sunt într-un cerc. În ce sunt? Nu realizezi! Deci când pleci, îți pică tot de pe oase! O senzație pentru suflet! Că asta mi-a adus aminte de ceea ce spuneați dumneavoastră. Pentru interior.

    Nora Iuga: Da, este o literatură exclusiv de interior, n-am văzut așa ceva.

    Anca Bica: Și cred că dacă omenirea asta s-ar axa pe această idee, cred că am depăși și toate crizele financiare, războaiele și totul s-a rezolva până la urmă, fiecare ar intra la el înăuntru, ar putea să aibă o scară și către …

    Nora Iuga: Da, nu vă dați seama că dialogul ar putea fi doar între mine și mine, între mine și creierul meu. Eu nu aș pute să urăsc, să ucid, pentru că sunt eu cu eu, nu? Nu știu, e formidabil  De ce nu se gândesc la lucrul acesta?

    Anca Bica: În schimb, am senzația că ceea ce trăim noi acuma este exact ca la Eugen Ionescu, rinocerizarea; suntem rinoceri cu toții și dacă unul singur …

    Nora Iuga: Absurdul…

    Anca Bica: Absurdul, da! Efectiv l-am pus la scară…

    Nora Iuga: Rinocerizarea e clară pentru că Rinocerii a fost scris pornind exact de la problema politică.

    Anca Bica: Exact! Atunci fascismul, acum nici nu știu ce să punem în locul cuvântului…

    Nora Iuga:  Acum, între noi fie vorba draga mea, cu toată Revoluția aia nenorocită când au murit atâția oameni nevinovați aiurea, nu s-a schimbat practic nimic. Suntem exact în aceeași rinocerită și în același absurd!

    Anca Bica: Exact! Și mai e și Regele moare că ne-a murit și Regele, am rămas și fără asta.

    Nora Iuga:  Cum de-ai pomenit acuma de Rege? Pentru că cineva m-a întrebat care a fost   perioada cea mai  frumoasă  din viața mea, acum îmi vine să plâng, a fost  exact  perioada copilăriei mele, până la 10 ani, când am intrat în al II-lea Război Mondial și primii mei 10 ani de viață eu i-am trăit în perioada Monarhiei. Nu se poate compara!

    Anca Bica: Elitele! Elitele românești au făcut Statul Național, elitele au făcut Marea Unire. DiN păcate anii 50 au umplut pușcăriile cu elitele noastre, din păcate! Și uite, se vede acest colaps,se vede!

    Nora Iuga: Da!

    Anca Bica: Se simte și astăzi pentru că, din păcate, cei care faceți lumină, mergeți cu felinarul aprins în fața noastră pentru ca să ne arătați drumul,  sunteți  puțini.   Sunteți  foarte puțini! Doamna Nora Iuga, de asta spun că e mare emoție pentru mine și o mare bucurie și pentru colegii mei faptul că sunteți aici la Radio Reșița.

    Nora Iuga: Sunt foarte bucuroasă și uimită că am găsit un asemenea interlocutor , pe cuvânt de onoare, nu vreau să întorc complimentul, dar chiar așa este. E fantastic, dar probabil că vă vine chiar din copilărie dacă ați avut o asemenea familie. Trebuie să vă spun că la ora actuală, iată, Reșița este al III-lea oraș la care revin într-adevăr cu același sentiment puternic, ca și când aș merge la o întâlnire cu un nou iubit.

    Anca Bica: Deci, ne-ați pus pe podium! Mulțumim frumos!

    Nora Iuga: Vă mulțumesc foarte, foarte mult!

Avangardistă, la 79 de ani, Nora Iuga a devenit cel mai vârstnic blogger literar, în iulie 2010 apărându-i nr. 1 din „Girafa albastră”, o revistă audio-video cu și despre autoare, pe care intenționează să o publice trimestrial.

Președintele României, Klaus Iohannis, i-a conferit, la 17 ianuarie 2017, Ordinul Național „Pentru Merit”, în grad de Comandor, „în semn de înaltă apreciere pentru întreaga sa carieră pusă în slujba promovării limbii și culturii literare românești, pentru dăruirea și talentul cu care s-a implicat în promovarea imaginii României în lume.

La Mulți Ani, Nora Iuga!

Anca Bica Bălălău