Motto:” Creaţia este unul dintre momentele de preţ în care ne asemănăm Ziditorului; nu cred într-o artă fără Dumnezeu”.Andrei Tarkovski

Andrei Arsenievici Tarkovski s-a născut acum 87 de ani,  pe 4 aprilie 1932 în fosta Uniune Sovietică. Regizor, actor, scenarist și scriitor rus este considerat unul dintre cei mai influenți cineaști ai erei sovietice și ai întregii istorii a cinematografiei. Fiul poetului Arseni Tarkovski, a studiat muzica, pictura, sculptura, limba arabă şi a lucrat în Siberia, în geologie.

Născându-se și profesând într-un regim opresiv, Tarkovski s-a confruntat cu numeroase piedici de-a lungul carierei sale care, de altfel, se limitează la 7 filme și câteva scurt-metraje realizate în 27 de ani.

Într-un interviu oferit revistei “Bulvar Gordona”, sora regizorului, Marina Tarkovski, a povestit despre rădăcinile românești ale familiei.

Potrivit ei, bunica lui Andrei Tarkovski, Maria Racicovshi, era originară din Iași și venise în orașul Elizavetgrad pentru a activa în calitate de pedagog. Aici l-a cunoscut pe Alexandr Tarkovski, bunelul regizorului, văduv și un activist marxist.

“Bunica noastră are sânge românesc, e din Iași. Aspectul meu și a lui Andrei arată că în noi sângele românesc s-a amestecat cu cel slav. Mi-e trist faptul că în unele cărți se afirmă fără temei că neamul Tarkovski ar avea origini caucaziene”, a declarat Marina Tarkovski.

„Biografia mea artistică s-a format într-un mod ideal. Timpul lung scurs între filme a reprezentat pentru mine un răgaz chinuitor în care să reflectez, în lipsa oricărei activităţi, care este scopul muncii mele, prin ce se deosebeşte arta cinematografiei de toate celelalte arte, care mi se pare mie că este specificul oportunităţilor lui, să compar experienţa mea cu experienţa şi rezultatele colegilor mei”, mărturisea Andrei Tarkovski.

Filmele sale au tema demnității omului și a omului care suferă din lipsa propriei demnități.

În anul  1956 a fost admis la VGIK, Institutul Central de Cinematografie al URSS, de la Moscova, unde a studiat la clasa lui Mihail Romm. Atunci, sub influenţa neorealismului italian, a realizat primele scurtmetraje. După filmul de licenţă Compresorul şi vioara, primul său lungmetraj, Copilaria lui Ivan din 1962, l-a impus în atenţia publicului şi a criticii, câştigând Leul de Aur la festivalul de la Veneţia.

După multe probleme cu cenzura, filmul semnat de el, Andrei Rubliov, 1966, a ajuns la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes în ultima zi, autorităţile sovietice dorind ca prin această întârziere să se evite posibilitatea unei nominalizări. Filmul a fost interzis în URSS până în anul 1971.

Următorul film, Solaris, realizat în 1972 a fost aclamat în ţările comuniste şi considerat replica sovietică a filmului american 2001: Odiseea Spaţială, regizat de Stanley Kubrick, cu toate ca Tarkovski susţinea că nu văzuse filmul.

Din cauza următoarei creaţii, Oglinda, care prezintă episoade cu nuanţe autobiografice, regizorul a intrat din nou în vizorul autorităţilor sovietice. Au urmat Călăuza şi Nostalgia, 1983, cel din urma filmat în Italia, sub ochiul vigilent al cenzurii. În anul urmator artistul a plecat în Suedia, unde, cu ajutorul colaboratorilor regizorului Ingmar Bergman, a făcut Sacrificiul, ultimul său film, recompensat cu patru premii la Cannes, unde Andrei Tarkovski, devenit unul dintre cei mai importanţi creatori de film din secolul XX, nu a putut fi prezent din motive medicale. Toate filmele sale au tema demnității omului și a omului care suferă din lipsa propriei demnități.

Să nu uităm că marele, foarte marele întru ale cinematografiei, Ingmar Bergman, în cartea sa Lanterna magică, considera că Andrei Tarkovski este cel mai bun dintre ei toţi, cei cu adevărat mari ai acestei arte, şi asta fără a dori în nici un fel să facă complezenţe: „Când am descoperit primele filme ale lui Tarkovski a fost pentru mine ca un miracol. Mă găseam deodată în faţa uşii unei încăperi a cărei cheie îmi lipsise pînă atunci. O încăpere în care am vrut totdeauna să intru şi în care el se mişca cu infinită uşurinţă. M-am văzut încurajat şi stimulat: cineva ajunsese să exprime ceea ce voisem eu mereu să spun fără să ştiu cum. Dacă Tarkovski este pentru mine cel mai mare este pentru că el aduce în cinema, în specificitatea sa, un nou limbaj care îi permite să sesizeze viaţa ca aparenţă, viaţa ca vis“. Şi încă: „Filmul, cînd nu este documentar, este un vis. De aceea Tarkovski este cel mai mare dintre toţi. El se mişcă în spaţiul visului cu limpezime, nu explică nimic; de altfel, ce ar putea fi explicat? Este un vizionar care a reuşit să regizeze viziunile sale (…). Eu am bătut toată viaţa la poarta acestor locuiri unde el se mişcă cu atîta concreteţe. Numai rareori am ajuns să mă strecor.“

Cartea „Sculptând în timp“ a fost scrisă de Andrei Tarkovski între 1970 și 1986 și este un volum de raftul întâi pentru orice artist, dar și o cheie de lectură a filmelor regizorului rus.

Despre cartea sa „Sculptând în timp” Andrei Tarkovski mărturisea:

„Această carte este dictată, întâi de toate de dorinţa, de a trece eu însumi prin labirintul posibilităţilor acestei tinere şi frumoase arte, în fond încă atât de puţin cercetată, şi pentru a mă regăsi pe mine însumi în ea, independent şi deplin.Multă vreme am fost convins că nimeni nu are nevoie de filmele mele şi nimeni nu le înţeleg”.

Cartea sa este ca o adevărată Biblie pentru toți iubitorii de film artă, la care regretatul regizor rus Andrei Tarkovski a scris până în ultimele zile de viaţă şi care se constituie într-o mărturie directă a căutării:

„Creaţia este unul dintre momentele de preţ în care ne asemănăm Ziditorului; de aceea n-am crezut niciodată într-o artă independentă de Ziditorul suprem, nu cred într-o artă fără Dumnezeu”.

Costion Nicolescu, doctor în teologie la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge“ din Paris, remarcă:

„Marea mândrie a lui Tarkovski şi ceea ce-l conducea la o maximă responsabilitate în fiecare lucrare a sa, fie ea cinematografică sau de alt fel, a fost, aşa cum mărturisea într-o convorbire cu Laurence Cossé din iarna anului 2011, pe canalul de radio France-Culture, faptul că se ştia creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: „Arta este capacitatea de a crea, este o reflecţie, în oglindă, a gestului Creatorului. Noi, artiştii, nu facem decît să repetăm, să imităm acest gest. Arta este unul dintre momentele preţioase în care noi ne asemănăm Creatorului. Iată de ce eu nu am crezut niciodată într-o artă care se doreşte a fi independentă faţă de Creatorul suprem, nu cred într-o artă fără Dumnezeu.“

Andrei Tarkovski nota în Jurnalul său, pe 21 aprilie 1982, această afirmaţie a lui Lev Tolstoi: „Binele este slujirea lui Dumnezeu, însoţită totdeauna de o jertfă: jertfa vieţii tale animale, aşa cum lumina se produce numai prin consum de combustibil“. Sigur, noi ştim că există şi o altă lumină, lumina neapropiată, acea „Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, a Sfîntului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui…“, care este o combustie totală fără combustibil. Dar, ruptă din aceea şi cea a Rugului aprins, semnificînd-o pe Maica Domnului, rug despre care Tarkovski, bun cunoscător al Scripturii, pomeneşte la un moment dat în filmul Oglinda. Comentând convorbirea amintită de pe canalul de radio France-Culture, criticul Jean-Pierre Maurel notează, printre altele: „Dar care este cu adevărat vocaţia profundă a omului?

Pentru Tarkovski, ea se rezumă la un singur cuvânt: a sluji.

Atunci cînd Tarkovski a pronunţat acest cuvânt în cursul convorbirii cu Laurence Cossé a fost un moment de emoţie, iar aceasta l-a întrebat: «a sluji înseamnă a iubi?». Tarkovski a fost de acord, după care a dezvoltat această temă, a slujirii. Nu era nevoie atunci să fii mare cleric pentru a ghici raţiunile jenei şi ale respingerii pe care cineastul o provoacă dînd despre artist imaginea unui om în slujba a ceva care-l depăşeşte. Şi de a arăta cum pervertirea slujirii se numeşte putere, cu alte cuvinte utilizarea celorlalţi în folos propriu.

“ De fapt, Laurence Cossé se referea la iubirea pentru Dumnezeu. Iată răspunsul complet al regizorului: „Aş vrea s-o cred. Lucrez, în orice caz. Ideal ar fi pentru mine să fac constant acest dar, pe care numai Bach, cu adevărat, a putut să-l ofere lui Dumnezeu.“ Parcă-l vedem pe Ioan Alexandru, care vedea asemenea: „Actul creaţiei este un Act de teribilă iubire. Şi această iubire numai în Dumnezeu este deplină, pentru că El este mai mare şi te poate creşte la nesfîrşit“ (un interviu acordat lui Nicolae Ţone, în 1992).

Un alt critic, bun cunoscător al artei tarkovskiene, Victor Loupan, este de părere că: „Tarkovski este credincios unei alte reguli: aceea a artiştilor ruşi creştini care, de-a lungul veacurilor de subjugare şi de umilinţă, de mizerie şi de violenţă, au servit cu disperare un ideal de frumuseţe, de bunătate, de libertate (vizavi de tirani!) şi de slujire faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu“, scrie Costion Nicolescu, doctor în teologie la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge“.

„pentru a scrie bine, trebuie să uiți de gramatică. E adevărat însă că, înainte s-o uiți, trebuie să o știi”... spunea Tarkovski, dar pentru asta omul însuși trebuie să înțeleagă că drumul vieții lui nu se măsoară cu măsuri omenești, ci se află în mâinile Creatorului și omul trebuie să aibă încredere în voința Lui.

Andrei Tarkovski a  plecat să sculpteze veșnicia la doar 54 ani, pe 29 decembrie 1986, departe de țara natală, la câteva luni de la terminarea filmului „Sacrificiul”.

 Își doarme somnul de veci într-un cimitir pentru emigranții ruși în Sainte-Geneviève-des-Bois, Paris.

Rămâne în istoria culturală a lumii un Ziditor de stări, un Sculptor de sentimente şi un un Om liber prin vocaţia pe care destinul i-a dat-o ca pe o manta a sufletului său: Frumosul!

„Artiștii se împart în cei care își creează propria lume și cei care recreează realitatea. Mi-au plăcut întotdeauna oamenii care nu se pot adapta la viaţă în mod pragmatic. În filmele mele nu există eroi”, spunea regretatul regizor, dar el a unit cele două lumi prin geniul său creator, fiindcă Andrei Tarkovski este un mărturisitor de iubire prin creaţia sa, un artist apostol al celui mare dintre Creatori-Dumnezeu!

Filmele sale au tema demnității omului și a omului care suferă din lipsa propriei demnități. Flilmele sale sunt Mărturisiri. Act inconștient, dar care reflectă adevăratul sens al vieții: Iubirea și Sacrificiul.

Epilog:” Eu sunt pentru arta care îi dă omului Speranța și Credința”.Andrei Tarkovski

Anca Bica Bălălău

Sursa: wikipedia; Costion Nicolescu, doctor în teologie la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge“ ;

Caietele lui Tolstoi, 8 iunie 1891