Motto: „Arta este puţin mai înaltă ca viaţa, este de fapt o exaltare a ei şi presupun că ai nevoie şi de o undă de nebunie ca s-o înţelegi”. Laurence Olivier
„Laurence Olivier e ca un Leonardo da Vinci, gata să-ţi spună: uite, ţi-o mai fac o dată pe Mona Lisa dacă n-ai văzut-o de prima oară”, afirma despre Laurence Olivier, un alt mare artist ,Michael Caine
Laurence Olivier, după 1947, Sir Laurence, după 1970, Lord Laurence, a fost un mare interpret Shakespeare-ian al secolului XX. Apare pentru prima dată în public la vârsta de 9 ani, în rolul Brutus în piesa Iulius Cezar. În 1929, debutează în film într-o producție germană, „O văduvă temporară”.
Personalitate remarcabilă a secolului trecut şi unul dintre cei mai mari actori din istorie, considerat cel mai bun interpret al persoanjelor lui Shakespeare, el a jucat în peste 60 de filme, peste 100 de piese de teatru şi circa 30 de roluri în producţii TV, fiind nominalizat de nu mai puţin de 14 ori pentru premiul Oscar, câştigând de patru ori, dar a primit şi alte zeci de premii, diplome, ordine şi doctorate, precum şi titlurile de Sir şi Lord din partea Casei Regale britanice.
„A trăi este conflict şi chin, dezamăgire şi dragoste şi sacrificiu, răsărituri strălucitoare şi furtuni năpraznice. Am spus asta acum ceva timp şi astăzi nu cred că aş adăuga un singur cuvânt”, mărturisea marele actor.
În anul 1933 înfiinţează celebrul Teatru Old Vic din Londra, destinat în exclusivitate repertoriului elisabethan, iar în anul 1935 este admis să înlocuiască un actor bolnav în spectacolul „Romeo şi Julieta”, apoi schimbă rolurile Romeo şi Mercutio, de la o seară la alta, cu John Gielgud – cei doi, alături de Ralph Richardson formeând aşa-numita „tripletă de aur” a interpretărilor shakespeariene.
Laurence Olivier se distinge prin stilul personal al interpretării, prin dicţia impecabilă, prin jocul romantic, pe alocuri patetic sau ironic, prin extraordinara mobilitate, dar şi printr-o tentă uşor freudiană, puţină lume cunoscând amănuntul că, înainte de a accepta un nou rol, obişnuia să solicite o consultaţie la un psihiatru.
Pentru foarte mulţi rămâne incontestatbil Hamlet-ul secolului XX, personaj în care s-a răstignit total asumându-şi fiecare vers shakesperian ca pe un al doilea suflet.
Dealtfel, Laurence a studiat foarte bine personajul, a citit cărţi şi a fost la psihologi care au analizat personalitatea lui Hamlet aşa cum reiese din piesă. Subtilităţile nu au fost înţelese de publicul care s-a aşteptat la o abordare tradiţională, dar cel mai important era că Hamlet i-a oferit lui Laurence ocazia unei performanţe de înaltă clasă, un impuls unui actor de talia lui.
Criticul Felix Barker nota: ”Ceea ce publicul avea să priceapă şi să aprecieze în cel mai înalt grad era că Hamletul lui Laurence Olivier poseda din plin scânteierea şi accesele de revoltă ale unei minţi mândre. El a fost un prinţ de fier şi nu un slăbănog ezitant. Au fost şi scăpări de duh de blândeţe, dar în locul patosului şi senzitivei palpitări (stil Gielgud), el iradia magnetism şi frământare fizică.”
Pentru Laurence Olivier , recunoaşterea definitivă a calităţilor sale remarcabile de actor este completată de apariţia lui în rolul Maxim de Winter din „Rebecca”, de Alfred Hitchcook, din anul 1940, care îi prilejuieşte o interpretare remarcabilă, aducându-i critici extrem de măgulitoare din partea specialiştilor, precum şi un Oscar.
A avut parte şi de o viaţă privată la fel de hamletiană trăind intens mari iubiri, dar şi despărţiri.S-a căsătorit cu actrița Jill Esmond în 1930, mutându-se împreună în Statele Unite o dată cu premiera piesei Private Lives, care a avut loc pe Broadway. În 1946 a câștigat un premiu din partea New York Film Critics Circle pentru cel mai bun actor și un Oscar cu Henry V, în 1948 a câștigat din partea New York Film Critics Circle un premiu pentru cel mai bun actor și un Oscar la aceeași categorie cu Hamlet, iar în 1955 din partea Academiei Britanice un premiu pentru cel mai bun actor britanic cu Richard III. Apoi, o altă actriţă, Vivien Leigh a marcat destinul său în perioada 1940 – 1960. Fără Laurence Olivier – cu ambiţia lui-, Vivien Leigh – cu tot talentul ei incontestabil – n-ar fi devenit acea legendară Vivien Leigh. Laurence este recunoscut ca fiind un mare actor shakespearian iar Vivien e pe care sa-şi facă şi o carieră cinematografică. În ceea ce priveşte scena, punctul slab al lui Vivien era vocea slabă şi fără volum. Laurence s-a ocupat de voce ei şi şi-a folosit influenţa pentru a o impune; el era convins de calităţile ei actoriceşti.
În 21 august 1940, el se căsătoreşte, în secret, cu Vivien Leigh, avându-i drept martori doar pe Katharine Hepburn şi pe Garson Kanin, însă la scurtă vreme viaţa lor de cuplu devenea furtunoasă, fiind presărată cu numeroase scandaluri, lacrimi şi (eventual) leşinuri, urmate de dulci împăcări, care, însă, nu erau de durată.
În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Laurence Olivier îşi serveşte ţara şi se înrolează în Flota Aeriană a Marinei Engleze, însă el ar fi lucrat ca agent secret, o dezvăluire care a aprţinut peste ani lui Michael Munn, realizatorul unei biografii a actorului, care susţine că acesta a fost recrutat la sugestia ex-premierului Winston Churchill, fostul prim-ministru britanic, care intenţiona ca Olivier să-l sprijine să atragă de partea sa autorităţile americane în lupta împotriva naziştilor.
În acest timp, rămasă singură, Vivien se simte neglijată, devine depresivă, face crize de nervi, slăbeşte mult, pierde o sarcină, apoi îi apare o pată pe plămân, iar după ce se internează într-un sanatoriu apare şi diagnosticul: are tuberculoză.
Revenit de pe front, Laurence devine din ce în ce mai rece la crizele de nervi şi tuberculoză ale soţiei sale, în schimb îşi dedică timpul şi energia artei, sacrificând viaţa conjugală. Îşi suspectează soţia că îl înşală cu actori tineri, în timp ce Vivien duce o viaţă dezordonată, îşi transformă casa într-un salon de petreceri nesfârşite, cu prieteni amatori de alcool, ori colindă toate localurile de noapte, împreună cu prietenele ei.
În 8 iulie 1967, după divorț și disperate încercări de a-şi face viaţa normală, Vivien se stinge din viaţă în urma tuberculozei avansate.
În anul 1977, Laurence primeşte un premiu Golden Globe pentru cel mai bun actor într-un rol secundar – pentru „Marathon Man”.
Laurence Olivier este autorul unei autobiografii pe care a început s-o scrie din anul 1983 şi a volumului „Secretele scenei” publicat în anul 1986.
În anul 1983 joacă un rol important „Regele Lear”, un an mai târziu apare în „The Last Days of Pompeii”, în rolul lui Gaius, iar în 1989 îl regăsim în „War Requiem„ în rolul bătrânului soldat.
A murit acum 30 de ani, la 11 iulie 1989, la Steyning, West Sussex, Anglia.
Peste ani, un articol din revista „Vanity Fair” dezvăluia un amănunt mai puţin cunoscut din viaţa celei ce a fost supranumită „Doamna de Fier” a Marii Britanii, ştiut fiind faptul că Margareth Thatcher a avut unele neplăceri la începutul carierei sale politice din cauza timbrului vocal considerat de mulţi prea ascuţit. Biograful şi totodată prietenul apropiat al acesteia, Charles Moore, susţinea că Margareth Thatcher a ajuns să aibă un timbru vocal uşor de recunoscut după ce, la intervenţia lui Laurence Olivier, a luat câteva lecţii de pronunţie cu profesorul de dicţie al Royal National Theatre…
În februarie 2015, aproximativ 300 de scrisori inedite, care dezvăluie relaţia toridă pe care Vivien Leigh, protagonista filmului „Pe aripile vântului”, a avut-o cu actorul care urma să-i devină soţ, Laurence Olivier, au fost expuse la Victoria and Albert Museum din Londra.
Epilog: „Pe vremea mea, actorii visau să devină vedete. Astăzi, vedetele visează să devină actori”.Laurence Olivier
