[Foto] Prima carte-Ultima carte. In memoriam Cătălin Bursaci

Motto:„Când n-am un lucru, mi-l fac poveste.Şi atunci e ca şi când l-aş avea”.Cătălin Bursaci

 Ziua Ziua internațională a cărții și a dreptului de autor și o postare a unei prietene de pe facebook mi-au amintit de un cadou primit la vârsta de 18 ani de la profesorul meu de limba engleză din liceu:Prima carteUltima carte” a lui Cătălin Bursaci…

„Măi, oameni buni, măi fraţilor, voi nu ştiţi ce înseamnă suferinţa! Aveţi grijă de voi”.

Am purtat-o în suflet și în geamantanul vieții mereu, toți acești ani, cu gândul mereu același că autorul se reîncarnează în gândurile mele, în căderile mele, în visele mele. Este un fel de Biblie a generației care nu și-a consumat încă nedumerirea în fața morții, rămânând încremenită în zborul frânt al unei păsări fără cuib. Melancolia și nesupunerea unui diagnostic predestinat doar celor care nu vor să îmbătrânească. Prima carte-Ultima carte însumează, la modul banal, conjunctura care ne deosebește de ceilalți prin transfigurarea sterilă a morții.

Nu știu de ce nu s-a făcut un film după ea, nu știu de ce nu s-a reeditat cartea, căci boala s-a reeditat și o face constant.

„Nu poţi iubi pe cineva tot timpul, e firesc, dar îl iubeşti din când în când. Nu poţi vorbi, nu poţi scrie decât despre ceea ce eşti tu, decât despre ceea ce porţi în tine… Scrie, să nu moară acele lucruri pe care le-ai iubit. Să nu moară cei pe care i-ai iubit”, mărturisea Cătălin Bursaci.

Tânărul Cătălin de majorat a fost îmbrățișat de moarte… eu nu, cruntă vinovăție, pe care mi-o asum.Prima carte-Ultima carte este simbolul unei generații care nu a împlinit niciodată 18 ani, a copiilor care mor lângă noi.Cătălin ar fi împlinit anul acesta pe 17 aprilie  60 de ani. A plecat la 18…

„O viață întreagă înveți ca să ajungi cineva, și când crezi că ai terminat, iar trebuie să înveți. Uite și eu acuma, am căzut, mi-am rupt piciorul și când s-o însănătoși,  iar trebuie să învăț să merg pe sârmă. Și dacă mereu înveți,  când te oprești, tot nimic nu ești. Și atunci îți aduci aminte că ai uitat să fii copil. De ce ? Fiindcă învățai!”

Cătălin a rămas copil.Cartea sa este un jurnal al vieții și al bolii, scris cu un dicernământ greu de înțeles… ultimele note sunt făcute la mai puțin de 24 de ore înainte de deces.În urma lor, copilăria trăită la Plenița rânduită de la vârsta de 8 ani în începuturile cărții, pentru ca apoi să îmbrace hainele viselor: dragoste, poze, schițe, desene, picturi și vitralii realizate de-a lungul timpului. Și-a diagnosticat și urmărit  evoluția bolii, multiplele complicații și intervențiile  chirurgicale, precum și amplificarea durerilor caracteristice ultimelor faze ale cancerului. O parte a scrierilor sale au fost reunite de către mama sa sub forma unui jurnal intitulat Prima carte, ultima carte”. Opera a fost publicată pentru prima dată postum, în anul 1977, având un tiraj de 110.000 exemplare.

„Numărătoarea inversă a început… La zero, un artificiu se va spulbera în mii de scântei, fiecare scânteie luminând un alt drum… Şi fiecare dintre noi va avea drumul său şi scânteia sa”.

De ce o carte? Pentru că amprenta ei sufletească te lasă puțin mai viu de fiecare dată.

Cătălin Bursaci își dorea să devină regizor… de undeva de Sus între Oștile Cerești dă comanda MOTOR și Îngerii își pun aripile pe avioane de hârtie, făcute  din filele unei cărți care este subiectul unui film mut… mut de durere.

Pornind de la scrierea sa:„Măi, oameni buni, măi fraţilor, voi nu ştiţi ce înseamnă suferinţa! Aveţi grijă de voi”…, las loc de priveghi constatărilor voastre, întrebându-vă retoric: ce carte ați dăruit ultima dată?

Epilog:„Vreau să nu moară nimic din ce e frumos în om. Şi în el totul este frumos”. Cătălin Bursaci

Anca Bica Bălălău

 Nota redacției:

Cătălin Bursaci (n. 17 aprilie 1957 — d. 24 iunie 1975) a fost un scriitor român, fiul actorului Andrei Bursaci si a scriitoarei si actriței Cristina Tacoi.

Cătălin a sfârșit răpus de leucemie la vârsta de 18 ani, și este înmormântat la Plenița, comuna în care a copilărit, alături de mama și tatăl său.

Postfața cărții este scrisă de Mircea Sintimbreanu

Sursa foto: Facebook