(partea a doua)
Bun, educația vine de acasă, Maestre… Sunteți pentru mine printre puținii oameni de cultură care ați marcat în anul 2017 Centenarul DADA și ați făcut-o într-un mod pentru care vă mulțumesc din suflet, pentru că în rest, în țară nu s-a vorbit despre contribuția românească la avangardă. Care a fost punctul de vedere pentru care ați făcut o întreagă revoluție Dada anul acesta în România?
Eu am scris o piesă despre mișcarea Dada, o piesă pe care consider că este bună, se numește ”Cabaretul Dada” și anul acesta am avut o imensă bucurie s-o văd montată în două țări: o dată la Budapesta pe data de 20 octombrie și la Oradea pe 22 octombrie. Ei, să vorbesc acum, despre acest spectacol de la Oradea, care este o bijuterie. Este un spectacol cu totul excepțional, regizat de Anca Bradu, cu o echipă formidabilă. Este un spectacol al Excelenței: adevărată excelență vizuală, coregrafică, excelență la nivelul costumelor, luminilor, la nivel muzical. Este o întâlnire cu o echipă care și-a dat mâinile cu actorii de la Oradea și cărora le mulțumesc pentru ce au realizat, cu totul și cu totul excepțional. Acești actori cântă, dansează, spun text (pentru că este textul meu), încarnează personaje, este un spectacol cu o energie extraordinară timp de aproape două ore și îl consider unul dintre cele mai bune spectacole pe care eu le-am avut în ultimii 10 ani în România. Este un omagiu adus mișcării Dada, este un omagiu adus artiștilor români care au plecat din România și care, la Zurich, în 1916 au pus umărul la lansarea acestui curent atipic și care a marcat tot secolul XX. Este un spectacol care ne ajută să înțelegem în același timp și raporturile dintre Mișcarea Dada, acest extraordinar gest de protest și de distrugere a limbajului și războiul din acea perioadă, pentru că Dada nu are sens dacă nu o plasăm în contextul acestei prime tentative de sinucidere care a fost Primul Război Mondial. În acest spectacol avem și proiecții video de pe fronturile Primului Război Mondial. Într-un fel simțim că există presiunea ororii care a creat această dorință de răzvrătire artistică și de dinamitare a limbajului, de dinamitare a relațiilor pe care întotdeauna Frumosul l-a avut cu Arta, ori odată cu Mișcarea Dada este ruptă această relație.
”Să măturăm”…
… este ruptă această relație dintre ideea de Frumos și ideea de Artă. Încă de la Platon, de la greci, întotdeauna Frumosul, Binele au avut un raport cu Arta. Ori, odată cu Mișcarea Dada, dar și odată cu atrocitățile istoriei, această relație este ruptă. Toate aceste lucruri și multe altele sunt topite în acest spectacol pe care mi-l doresc să circule pe la diverse festivaluri. Și încă o dată, îl consider o mare reușită. Am mai avut o lectură cu această piesă la un festival foarte reușit, care este organizat la București de către regizoarea Cristi Ion cu o echipă extraordinară, un festival al companiilor independente. Poate că va fi și o montare semnată tot de Cristi Ion la București. Oricum, Mișcarea Dada a mai fost marcată în România prin diverse spectacole. La Cluj am văzut un frumos spectacol, de o dimensiune mai mică, pus sub semnul Mișcării Dada. Noi, românii, considerăm că avem oarecum un fel de drept asupra Mișcării Dada, pentru că sunt cinci artiști plecați din România, cei mai cunoscuți fiind Tristan Tzara și Marcel Iancu, care în 1916, în februarie se aflau la Zurich, cinci artiști evrei care plecaseră din România încărcați cu ceva ce are România, un fel de dadaism natural românesc. Acest dadaism a continuat iar eu, în piesa mea, încerc să fac legătura dintre dadaismul artistic și dadaismul politic, pentru că el, din păcate, s-a prelungit în secolul al XX-lea, nu numai în Rusia lui Lenin..
Așa s-au și cunoscut, când Lenin nu era Lenin..
…ci și în România de astăzi, unde viața noastră politică este în mare măsură dadaistă. Din ce cauză? Pentru că oamenii politici una spun și alta fac, deci este o ruptură totală între acțiune și limbaj, una vor și alta reușesc sau mai bine spus, nu reușesc să realizeze ceea ce promit că vor face, ceea ce este iarăși, o logică dadaistă.
În ultimul interviu cu Tristan Tzara, făcut de o tânără ziaristă de la L’express, când a fost întrebat dacă e interesat de editarea manifestelor, a răspuns că deloc! O oarecare dezamăgire, o oarecare suferință, pentru că n-a fost înțeles Manifestul său, în anii de început ai secolului trecut?
Ce constat eu este faptul că manifestele sale sunt de o prospețime, de o frumusețe, de o vigoare, de originalitate, încât chiar și astăzi ele te fac să tresari și-ți spui că acest om a avut o artă- intelect a noastră, altfel a fost un poet extraordinar, o altă logică în gândirea sa, cu surprize în materie de utilizarea limbajului…
Și de o sensibilitate enormă….
Manifestele sale REZISTĂ, incită în continuare, stupefiază, încântă, provoacă frisoane de plăcere și te împing să reflectezi. Poate că el s-a plâns că n-au fost înțelese imediat, dar ele au traversat timpul, fără să îmbătrânească. Nu s-au demodat, dimpotrivă, pâlpâie în continuare, ard în continuare cu o energie extraordinară. Aici constă, probabil, marele aport al lui Tristan Tzara. Nu mă emoționează atât de mult poemele sale ca manifestele sale. Și cred în continuare că datorită acestor manifeste, el a rămas în istoria literaturii și în istoria curentelor literare, pentru că le-a scris cu o forță, cu un angajament, cu niște intuiții care au fost inegalate după aceea de toți ceilalți autori de manifeste care s-au mai perindat în istoria curentelor artistice și literare. De altfel, după manifestele lui Tristan Tzara, toate celelalte au fost cu o octavă mai jos.
Maestre, aveți o bună colaborare cu Radio România, în sensul că textele dumneavoastră, dramaturgia dumneavoastră se difuzează pe radio.
Radioul de Stat aduce cetățeanului, servicii culturale, servicii educative, de formare a conștiinței ș.a.m.d. Pentru că, altfel, dacă Statul nu se ocupă de cultură (nu putem privatiza total cultura), nu putem avea încredere în privatizarea totală a culturii, pentru că există în Europa o tradiție profundă de implicare a Statului în construcția culturală a cetățeanului, a minții, a omului. Cam asta este poziția mea. Pe de altă parte eu sunt un om de radio și din această cauză sunt fericit că piesele mele sunt montate la Teatrul Național Radiofonic, m-am format într-un fel ascultând radioul. Acum 50 de ani ascultam radioul, fiind elev, fiind copil. Exista o emisiune la ora 8 pe care nu o ratam niciodată, se numea ”Bună seara, copii!”, ce era o poveste povestită de artiști, de oameni care știau să povestească și cu ea adormeam. După aceea am ascultat mult timp Teatru radiofonic, piese radiofonice, mai târziu, ajungând în Franța am lucrat la BBC, am lucrat la Radio France International, consider că radioul nu a murit odată cu apariția televizorului. N-a murit cinematograful odată cu invenția televizorului, așa cum nu moare cartea odată cu invenția tabletei. Radioul are în continuare un imens rol în viaţa noastră și din simplul motiv că atunci când îl asculți, poți face și altceva: te poți afla într-o mașină, poți face ceva la bucătărie, poți călca rufele sau poți desena sau picta. Radioul este un instrument de formare a noastră, aș spune, care nu ne mănâncă, nu ne devorează, ci ne-a dat un spațiu de libertate. Este paralel cu noi, nu se confundă cu noi, nu ne paralizează ca televizorul, nu ne obligă la unidirecționalitate ca imaginea. Radioul este un prieten foarte apropiat și sincer al omului, în timp ce televizorul este un prieten perfid, devorator și totalitar. Iată doar câteva din motivele pentru care radioul trebuie sprijinit prin toate mijloacele iar emisiunile bune, gen teatru radiofonic sunt pline de aur și din punctul meu de vedere trebuiesc menținute și sprijinite.
Vă mulțumesc mult! La Reșița ajungeți, Maestre?
Da, am o propunere pentru februarie 2017 și am promis că vin la Festivalul de teatru “Scena ca o stradă”. Deși am piese care s-au montat la Reșița, nu am ajuns încă, din motive de timp fizic și geografic, dar voi fi prezent de data asta. Ne vom revedea și la Radio Reșița! Și bravo, bravo pentru calitatea și competența dialogului. Vă îmbrățișez!
Vă mulțumesc și să vă ajute Dumnezeu în tot ce faceți!
Anca Bica Bălălău
