Deşi aud foarte des că nimeni nu citește articolele despre cultură, mă încăpățânez să le dau din sufletul meu, din cele 21 de grame, măcar un gram, în care să încorporez dreptul la melancolie și iubire, într-un exerciţiu de admiraţie, păstrând memoriei lui Stefan Iordache asemeni unui eseu dramatic care trădează simpatia faţă de model, un joc dramatic, o desfăşurare de variaţiuni pe aceeaşi temă, în care tenta absurdă, echivocul sunt voit întreţinute, născute din lirismul durerii cu sentimentalism și multă emoţie.
După opt ani fără El, scena încă îi poartă pe umerii amintirii, unicitatea, ca pe o indemnizație ce nu poate fi răsplătită decât cu o inflație de aplauze, ce urcă spre cer rugăciunea și menirea Artistului-Creația sa nemuritoare.
Au răspuns invitației, pe 105,6 FM, două personalități ale teatrului și filmului românesc, care au fost și sunt legate de familia Ştefan Iordache, nu numai prin profesiunea de credință, cât și prin grade de rudenie. Profesorul universitar de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, Laurențiu Damian, și binecunoscutul “copil” și fin al familiei Iordache, actor la Teatru Odeon, din București, Marius Stănescu.
„Și eu am murit ….de câteva ori, plecând.
Dar, când plecarea e chiar definitivă, ca a acestui Domn ?
Moare câte ceva din noi, sigur ! Puțin ieri, puțin azi, poate și mâine”…mărturisește Președintele Uniunii Cineaștilor din România, Laurențiu Damian, într-un interviu în exclusivitate pentru Radio Reșița. „Întotdeauna primul lucru este ce punem în loc, dar în loc se pot pune multe, fiindcă există tineri actori care pot reprezenta ceva și vor reprezenta cu siguranță. Pe mine mă interesează cât respectăm locul acela, care a însemnat Iordache, Albulescu, Beligan, Irina Petrescu, Marin Moraru, Dinică. Noi avem această, nu știu dacă mentalitate, poate din cauza oboselii, poate din cauza împrăștierii gândurilor în multe părți, nu stăm o clipă să ne gândim că au trecut niște ani și trebuie să dăm un film de referință la televiziune ca să omagiem un actor, că trebuie să mai scriem niște rânduri, chiar după ani, ca să nu rămânem în continuare sub semnul acela fatidic pe care-l declanșa Eminescu-morți sunt cei muriți. Pe mine mă leagă o rudenie de sânge cu Stefan Iordache-mama mea este Iordache și s-a născut în Calafat, iar Ștefan Iordache s-a născut în același oraș cochet de provincie, Calafat. Pentru mine Stefan Iordache nu este mort”.
Marius Stănescu:
„Păcat că eşti prea bătrân, nu pot să te înfiez, mi-a spus la un moment dat. Eu sunt unul dintre cei care am crescut cu imaginea lui Ştefan Iordache. Prima întâlnire a fost uluitoare. Eram student în anul al II-lea şi jucam în „Mincinosul”, la Odeon, în regia lui Vlad Mugur. La premieră a sosit şi Ştefan Iordache. După reprezentaţie, dânsul s-a apropiat, s-a uitat lung în ochii mei şi m-a sărutat de trei ori pe fiecare obraz, apoi a plecat fără să-mi spună o vorbă. Aveam 23 de ani. Nu sunt cuvinte să îl descriu. Unul din cei mai mari actori pe care i-a dat pamântul românesc, de un profesionalism incredibil și de o putere de transfigurare și mărturisire unice. Ştefan Iordache intra direct în mintea și sufletul spectatorilor care-l priveau. Era unic”.
Continuarea acestor mărturisiri o puteți asculta miercuri, 14 septembrie, ora 22,08, în cadrul emisiunii Boema, dedicată memoriei lui Ștefan Iordache, pe 105,6 FM.
Este inutil să ne întrebăm ce ar fi însemnat, dacă Stefan Iordache ar fi rămas, în urma repartiției primite după absolvirea facultății, la teatrul din Reșița, așa după cum este inutil să ne pierdem în abandonul uitării.
În cartea „Regele Scamator, Ştefan Iordache“, de Ludmila Patlanjoglu (Editura Nemira, 2004, Editura Curtea Veche, 2008), actorul spunea că îi este frică de moarte şi că mulţi oameni şi-ar dori să moară în somn. „Dar eu aş vrea să ştiu când mor, chiar dacă m-aş chinui. Poate mai există o şansă. Vreau să lupt cu moartea. Vreau să o văd, să o simt“. Dorinţa i s-a împlinit. Actorul a dus ultima bătălie într-o clinică din Viena, pe 14 septembrie 2008.
Poporul român nu trebuie să își uite valorile, chiar dacă trăim în perioada cînd maladia Alzheimer începe să lase semne clare în memoria colectivă. De jur împrejur o liniște în curbe desăvârșite. Studiaţi-i pe oameni, încercaţi să învățați de la ei, căutaţi valoarea adevărată, chiar de s-ar găsi şi la capătul lumii: ea este adesea modestă şi se ascunde pe undeva în depărtare. Eroismul nu se naşte în mijlocul mulţimii, nu e lacom, nu se agită şi nu se lasă uitat.
„Dacă aş lua viaţa de la început, mărturisea Ștefan Iordache, nu ştiu dacă aş face la fel. Am avut şansa, dar şi neşansa unor roluri mari. Şansa este că am devenit apreciat, neşansa e că toate aceste roluri mi-au măcinat cumplit nervii.
Să vă spun ceva: vă iubesc!
Poporului român, i-aș spune să nu ne lase singuri pe noi artiștii… Să vă spun ceva: vă iubesc “, este o parte din testamentul de credință, al unuia din cei mai mari actori-ŞTEFAN IORDACHE.
Deşi, aud foarte des că nimeni nu citește articolele despre cultură, mă încăpățânez să le dau din sufletul meu, din cele 21 de grame, măcar un gram în care să încorporez dreptul la melancolie și iubire, într-un exerciţiu de admiraţie, păstrând memoriei lui Stefan Iordache, respectul cuvenit… și parafrazându-l pe Maestru, cu siguranță se bucură, dacă îi reamintim și efectuăm acest modest exercițiu de admirație:
Să vă spun ceva: vă iubesc!
Anca Bica Bălălău
Surse foto: Facebook
