Motto: „Dragostea nu are profesor mai bun decât ocazia’’ Miguel de Cervantes

Orice om se poate aşeza pe un tron, dar nu orice cap poate ţine o coroană.

  “Dialog cu un nomad”, aşa se considera Vlad Mugur. Un nomad care a despicat teatrul cu puterea nemărturisită a celui ce păşeşte cu sufletul prin cotloanele personajelor pentru a le înregistra în catalogul marilor creaţii.

 “Viaţa creată în scenă nu ştiu unde merge”, afirma Vlad Mugur, “dar ea creează un moment, mai departe nu ştiu, important este momentul… teatrul este o transpunere,  o creaţie din cele 7 arte.Îmi place mai mult repetiţia  decât creaţia”.

Destinul:

 Orice om se poate aşeza pe un tron, dar nu orice cap poate ţine o coroană.

“Teatrul nu e viaţă. Viaţa e o enciclopedie teatrală”, mărturisea  regizorul  de teatru Vlad Mugur, cel născut într-o zi de 22 iunie 1927,  într-o   familie  de artişti şi intelectuali renumită.

Mama, Luisa Grigoriu şi tatăl ,Vlad Mugur au fost cununaţi de Prinţul Carol şi de Regina Elena, iar el a fost creştinat de Regele Mihai şi Regina Elena. Ambii bunici au contribuit la construcţia patrimonului cultural al României, Constantin Grigoriu, bunicul dinspre mama, a înfiinţat Opereta Româna, iar Gheorghe Demetrescu Mugur, bunicul după tată, a fost profesorul Regelui Carol al II-lea, directorul Fundaţiilor Regale şi al Radiodifuziunii Române.

Tatăl,  Vlad Mugur, a fost cunoscut director de scenă şi avocat,  prieten cu cei mai mulţi dramaturgi din perioada interbelică şi iniţiatorul teatrului radiofonic. Bunicul  Gheorghe Demetrescu Mugur a fost  dat afară din postul de director al Radiodifuziunii .

Din păcate, odată cu venirea comunismului, întreaga familie a fost supusă decimării fizice, morale şi intelectuale, a fost epurat şi trimis la Reşita,unde a montat pe scena teatrului reșitean,în calitate de regizor:„Mielul turbat’’, 11 dec 1953, „ Doi tineri din Verona”,15 martie 1964, „ Veac de iarnă’’- 11 oct 1967 „Croitorii cei mari din Valahia”, 10 aprilie 1968, după cum a consemnat  în cartea „Ecourile scenei’’, Petru Călin, în anul 1994.

 Vlad Mugur însuşi avea să cunoască, în timpul lui Petru Groza, supliciile închisorii. Profesorul Promotiei de Aur, după cei doi ani de glorie de la Teatrul National din Craiova (1957-1958), va fi anchetat în mod umilitor în cadrul unui proces înscenat de oficialităţile vremii.

“Am avut nişte profesori care ne-au învăţat că o clădire nu poate să înceapă cu acoperişul, trebuie să aibă o temelie serioasă”, mărturisea Dumitru Rucăreanu, fostul său student.

Absolvent de regie de teatru la Institutul de Teatru „I.L. Caragiale”, Bucureşti, 1945-1949, a debutat cu  „ Unchiul Vania“, de Cehov la Institutul de Teatru în 1948-1949.

Apoi şi-a început cariera universitară ca asistent universitar la clasele profesorilor Aura Buzescu si Nicolae Băltăţeanu, ajutând la formarea celor mai bune promoţii de actori pe care le-a dat şcoala românească.

Vlad Mugur  a fost primul profesor carea făcut  din clasa sa o trupă, mutând, după absolvirea institutului, întreaga Promoţie de Aur, cum îi plăcea să-i spună, la Teatrul Naţional din Craiova: Amza Pellea, Gheorghe Cozorici, Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Gina Patrichi, Silvia Popovici, Anca Vereşti, George Constantin, Constantin Rauţchi, Dumitru Rucareanu, unde a creat „Tragedia optimistă“ de Vsevolod Vişnevski şi Hamlet de Shakespeare (cu Cozorici în rolul titular).

„Când am terminat facultatea am fost repartizaţi la Teatrul Naţional din Craiova. Am fost trimişi de minister la Teatrul Naţional din Craiova să-l ridicăm şi… l-am ridicat. Primul care s-a speriat a fost Amza Pellea: «Aoleu, ne mănâncă oltenii…». Dar ne-au iubit oltenii cât am jucat la Teatrul din Craiova. Nu exista spectacol la care galeria, înainte de a se trage cortina, să nu strige «Trăiască Teatrul Naţional din Craiova şi actorii lui cei minunaţi!». Acolo, îndrumaţi de colegul nostru regizor Vlad Mugur, am făcut câteva spectacole de referinţă“, spunea Dumitru Rucăreanu

În anul 1958,Vlad Mugur  pleacă la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar montează şi la Teatrul Maghiar din Târgu Mureş, la Teatrul Bulandra, Teatrul din Galaţi şi Teatrul Regional din Bucureşti.

Între anii 1964 şi 1971 a fost director al Teatrului Naţional din Cluj, undea pus  în scenă: Constructorul Solness de Ibsen, Ifigenia în Aulis de Euripide, Pisica în noaptea Anului Nou de D.R. Popescu, Caligula de Camus, Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, ultimele trei şi repetiţiile începute la un nou Hamlet fiindu-i interzise în 1971.

„Avem nevoie de ideal, avem nevoie de oameni cărora să la spunem: Mulţumesc”

Despre un mare om de teatru, un alt om de teatru care-i duce povestea mai departe, Miklós Bács s-a alăturat demersului Radio România Reșița, într-o emoționantă mărturisire:

Miklós Bács este actor al Teatrului Maghiar de Stat şi conferenţiar universitar doctor abilitat la Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul Universităţii Babeş Bolyai din Cluj, membru al Consiliului Artistic al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, membru al senatului Uniter, şi membru International University Theatre Association – IUTA şi laureat al Galei UNITER cu  premiu special: MIKLÓS BÁCS, un mentor al tinerelor generaţii de actori !

„Avem nevoie de ideal, avem nevoie de oameni cărora să la spunem-Mulţumesc”, susţine actorul, profesorul şi mentorul tinerelor generaţii, Miklós Bács!

“Este greu de vorbit de  Vlad  Mugur mai ales la trecut şi cred că nu este cazul. Desigur nu am fost un apropiat de al maestrului,  dar am avut şansa să colaborez cu dânsul şi să  joc în spectacole  regizate de domnia sa  la Teatrul Maghiar. Deşi a fost ani la rânduri directorul Teatrului Naţional din Cluj,  înainte să emigreze în Germania, la reîntoarcere am avut şansa să putem lucra cu dânsul mai bine de patru spectacole,  premiate de UNITER şi participante la festivaluri. Am avut ocazia să  lucrez cu dânsul şi cred că nu numai pe mine şi pe foarte mulţi actori i-a influenţat benefic, cred că era ultimul sol al unei şcoli, sau al unui teatru care uşor apunea şi din cauza asta era o figură total specială. Era tipul de om de teatru, cu erudiţie şi o cultură ieşită din comun, care îl făcea să fie şi foarte sensibil în tot ceea ce se întâmpla nu numai pe scenă ci şi în sufletul actorului. De aceea  cred că avea o menire dublă,  nu numai cea de a face un spectacol ci şi de a construi, de a făuri, de a conduce un artist talentat respectiv actorii cu care lucra şi pe care îi iubea foarte, foarte mult.

 Deci nu cred că putem vorbi la trecut de dânsul, fiindcă  sunt foarte mulţi actori şi oameni din public care i-au văzut spectacolele şi îl  consideră încă între noi” .

 “Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?” perora Emil Cioran…

Viaţa i-a oferit lui Vlad Mugur ca unică ieşire exilul… Dezgustat de faimoasele teze ale  plenarei CC a PCR, cu efecte dramatice asupra culturii romanesti, părăseşte ţara şi pleacă în Italia. Elitele, care-l primiseră cu atâta bucurie atunci când venise în turneu cu spectacole montate în România, acum îl întâmpinau cu rezerve.

În Italia, la început, vindea cărţi pe stradă, nutrind speranţa că chiar va reuşi să le vândă.Destinul îl duce spre Germania  stabilindu-se, la München.A încercat  să păstreze limba română şi spiritul viu, claborând cu Radio „Europa Liberă”.A înfiinţat la München Ansamblul „Vlad Mugur”.

                  Întoarcerea spre Ithaca natală

După anul  1990, revine în ţară, preluând direcţia Teatrului Giuleşti căruia îi schimbă numele în Teatrul Odeon.

„Cred că nu sunt orgolios, cred că nu sunt un om rău, cred că nu sunt deloc răzbunător, cred că am caracter, că sunt generos și cred în oameni. Cred că n-am voință, cred că fac concesii din slăbiciune, nu din oportunism, cred că n-am avut curajul să transpun în artă tot ceea ce am crezut, cred că mai am timp, cred că n-am reușit să-mi împlinesc cariera în măsura în care și-a împlinit-o cu un singur spectacol – chiar cu un singur spectacol – Tadeusz Kantor, cred că am fost fericit în viață, cred că am o nevastă pe care mi-a trimis-o mama, cred că am fost cartofor, cred că am muncit mult, că am pierdut timp, cred că am fost blestemat să fiu un peregrin, hai să zic un nomad, cred că nu sunt un aventurier decât foarte rar, dar atunci decis, dovadă plecările. Cred că am o proastă memorie a numerelor și a numelor și cred că am perfectă memorie când lucrez pe scenă, până la cele mai mici detalii. Am presimțiri, viziuni ce de multe ori se îndeplinesc și vise de care uneori mă bucur, alteori mi-e frică, pentru că, de cele mai multe ori, se întâmplă. Cred că am îmbătrânit, dar că gândesc mai tânăr decât acum 25 de ani. Cred că mai sunt capabil de o aventură teatrală, dacă mai am ocazia, cred că nu mint și sper să fi spus adevărul. Apropo de afirmația că mă cred astăzi mai tânăr în gândire decât acum un sfert de secol, Sandu Dabija îmi spunea, după unul dintre spectacolele cu Livada de vișini din București, că e o prostie, că nu e deloc adevărat că gândesc tânăr fiindcă numai un senil cu geniu poate imagina scena finală, când geamantanele fiind luate de pe patul de copil, apare de sub pat, pe sub pături, o mână care le împinge, mâna servitorului Firs, care se ascunsese ca să rămână în casa ce-l va îngropa. Deci, după părerea lui Sandu Dabija, sunt mai senil decât acum 25 de ani. Părerea mea: nu sunt de părerea lui”, mărturisea regretatul Vlad Mugur în volumul, „La vorbă cu Vlad Mugur” de Florica Ichim, Revista „Teatrul Azi”, București, 2000.

Spectacolele sale rămân unice, trecute prin ADN-ul său regizoral, marca  Vlad Mugur,  înregistrate  în catalogul marilor creaţii şi din când în când Dumnezeu,  când strigă catalogul, mai pune absent, aici pe pământ câte un nomad.

Pe 22 iulie 2001, acest nomad prin viaţa pământeană s-a numit Vlad Mugur.

 Epilog: „Cred în destin şi abaterea de la destin este un efort foarte mare. Contrazici un destin şi apoi te întorci”. Vlad Mugur

Anca Bica Bălălău