“Bună ziua, bună ziua, vă rog să-mi eliberaţi o adeverinţă, care să adeverească faptul că se adevereşte”. Da, ştiu, pare puţin ciudată şi alambicată exprimarea, dar e purul adevăr.
Oare câţi dintre noi nu ne-am lovit în decursul vieţii de birocraţie; de câte ori nu am avut nevoie de o hârtie care nu face altceva decât să ne scoată bani din buzunar, să ne rupă zile sau săptămâni de alergătură şi să ne încărunţească tâmplele. Mai nou, am întâlnit un funcţionar public, ce avea nevoie de o adeverinţă de la un alt funcţionar public, care să certifice un act notarial, încheiat în faţa unui notar public, cu ştampile, timbre şi apostile, mă rog un act perfect legal în faţa justiţiei, dar care trebuia întărit de o adeverinţă care să adeverească că se adevereşte.
Sau un alt exemplu: trăim în era informatică, în care evidenţele sunt ţinute pe calculator, astfel încât toate datele necesare pot fi obţinute în cel mai scurt timp, de toţi funcţionarii aceluiaşi compartiment. Teoretic, pentru că practic situaţia e puţin altfel; mergi la un funcţionar, care verifică realitatea pe calculator şi îţi dă un termen de soluţionare a cererii în 30 de zile, pentru simplul fapt că trebuie verificată respectiva informaţie din calculator cu actele din dosarele instituţiei. Asta înseamnă o vizită la arhiva instituţiei, un copist care să scrie cu mânuţa lui, pe o altă hârtie informaţia găsită, să o ducă prin 3 – 4 birouri pe la tot atâţia şefi de birou, de departament sau de etaj, care să le citească precum primarul, să pună o ştampilă şi să semneze indescifrabil.
O altă întâmplare îmi confirmă faptul că trăim într-o ţară birocratizată până în măduva oaselor: o adeverinţă de la o primărie, care să ateste plata la zi a impozitelor şi taxelor locale. Nu e suficientă chitanţa emisă de aceeaşi primărie cu doar o săptămână în urmă; nu, mai e nevoie de o altă hârtie care să spună acelaşi lucru. Perfect, am găsit un funcţionar conştiincios, care în 10 minute mi-a preluat cererea, a verificat documentele, m-a pus să dau o declaraţie pe proprie răspundere că am nevoie şi pentru ce am nevoie de respectiva hârtie, cu toate că în cererea iniţială am specificat exact acelaşi lucru şi când să zic hop, am terminat, tăntica de dincolo de ghişeu îmi spune: ştiţi mai aveţi nevoie de un timbru de 20 de bani. Nu doi euro, nu 20 sau 200 de lei, ci de un timbru de 20 de bani. Perfect, zic, plătesc, cu gândul că am scăpat ieftin şi repede. Nu, zice cucoana de la ghişeu, nu la mine ci la ghişeul alăturat; mă uit lung, în zare la capătul cozii, oftez adânc şi stau la coadă. După aproape două ceasuri şi 20 de bănuţi plătiţi, un alt funcţionar public, îmi pune o ştampilă pe respectiva hârtie, astfel încât aceasta să fie valabilă. Gata zic, sleit de oboseală, nervi şi cozi interminabile. “Aproape” îmi şopteşte madam; „mergeţi înapoi la primul ghişeu”. Mă conformez şi după o altă coadă, ajung, mi se studiază hartia, i se mai pune o ştampilă şi mi se dă verdictul: Gata!!!!
Nu cred; nu cred că am terminat, nu cred că fiscul american poate să ţină evidenţa a milioane de americani fără hârtii, ştampile, timbre de doi lei şi adeverinţe care să adeverească faptul că se adevereşte. Nu cred. Şi totuşi, birocraţia există în pofida eforturilor unora de a o elimina. Există şi proliferează, astfel încât nu cred că vreodată vom reuşi să scăpăm de acte şi drumuri inutile, de nervi şi funcţionari conştiincioşi care ştiu ce fac zi de zi, dar habar nu au de ce trebuie să facă acele lucruri, de oameni nepotriviţi puşi în diverse funcţii doar pentru că au nevoie de un loc de muncă.
(Dan Agache)
