Ilie Lazăr, descendentul unei familii nobile maramureşene, al cărui bunic, Vasile, a fost protopop greco-catolic al Sighetului, s-a născut la 12 decembrie 1895 în localitatea Giuleşti.

La izbucnirea Primului Război Mondial, Ilie Lazăr a fost înrolat în armata austro-ungară. Împreună cu soldaţii săi, a dezertat, pentru ca apoi să ajute la eliberarea oraşului Cernăuţi. Reuşind operaţiunea, Lazăr a fost primul care a pus drapelul românesc pe clădirea primăriei. După acest succes s-a implicat în acţiunea de eliberare a Maramureşului, conducând armatele de moldoveni care au eliberat Sighetu Marmaţiei.

La sfârşitul războiului se afla în Maramureş unde, împreună cu alţi fruntaşi români, a organizat administraţia românească în Comitatul Maramureş. Implicat direct în procesul de unire, el a ajutat la organizarea Gărzii Naţionale şi a reprezentat cercul electoral Ocna Şugatag la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. După înfăptuirea unirii, Ardealul a fost reorganizat pe judeţe, Ilie Lazăr fiind încredinţată misiunea de organizare a administraţiei româneşti în judeţul Satu Mare.

Apoi, alături de marele om politic Iuliu Maniu, s-a desăvârşit ca politician. I-a fost alături întreaga viaţă, chiar şi după gratii, cei doi întâlnindu-se în penitenciarul din Galaţi. Istoricul Ioan Scurtu spunea că Ilie Lazăr a fost „copilul de suflet al lui Iuliu Maniu“. „Maniu a apreciat puterea lui extraordinară, fidelitatea, caracterul, faptul că era un foarte bun orator şi, peste tot pe unde mergea Maniu, îl lua pe Ilie Lazăr“, spune Ion Andrei Gherasim.

Statura sa politică şi consecvenţa cu care a urmat crezul său politic, i-a adus numeroase persecuţii, începând mai întâi cu regimul carlist, care l-a internat în lagărul de la Turnu, apoi regimul antonescian, care l-a mutat la Târgu Jiu şi în fine de către regimul comunist. Înaintea alegerilor din 1946, la 27 mai, Ilie Lazăr a fost arestat, judecat şi condamnat la 7 luni închisoare corecţională pentru „omisiunea denunţării complotului” în procesul „Mişcării Naţionale de Rezistenţă”. Cu toate acestea, soţia sa Maria Lazăr, i-a luat locul pe listele PNŢ şi a câştigat fotoliul de deputat în locul său, demonstrând imensa popularitate de care se bucura fruntaşul ţărănist în Maramureş.

Pe măsură ce se instaura regimul comunist, soarta lui Ilie Lazăr a fost pecetluită. La 14 iulie 1947 a fost arestat pentru a doua oară, fiind implicat în „Înscenarea de la Tămădău”. Judecat în procesul intentat conducătorilor ţărănişti, alături de Iuliu Maniu, a fost condamnat la 12 ani de temniţă grea şi confiscarea averii, pentru „complot în scop de trădare”. A fost încarcerat mai întâi la Galaţi, iar din 1951 transferat, împreună cu alţi membri ai „lotului Maniu”, la Închisoarea Sighet.

În regimul extrem de sever şi secret în care au fost ţinuţi deţinuţii politici la Sighet, el a fost cel care a reuşit să identifice primul locaţia întemniţării, deoarece a recunoscut zgomotul clopotelor de la biserica din strada Dragoş Vodă din Sighet, clopote care fuseseră dăruite bisericii de către familia sa. În 1955 a fost transferat de la Sighet la închisoarea de la Râmnicu Sărat. După ce a expirat termenul de 12 ani, i s-a fixat domiciliul obligatoriu pentru alţi trei ani, la coloniile de muncă de la Culmeaşi Periprava. Abia la 9 mai 1964, după 17 ani de închisoare, Ilie Lazăr a fost eliberat.