[FOTO] Alexandru Vlahuță-101 ani de la moarte!

59

Motto: „Nimeni n-a iubit ca mine; nimeni n-a suferit cât am suferit eu.” Toţi zicem aşa. Şi toţi avem dreptate”.Alexandru Vlahuță

Alexandru Vlahuță s-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleșești, fiu al unui mic proprietar de pământ și a plecat din România pitorească spre Cer, la un an după făptuirea României Mari, pe 19 noiembrie 1919.

A rămas un slujitor al limbii și literaturii române, un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.

 

“Cărţi, cărţi pentru popor! Acolo e un suflet mare care cere lumină. Acolo stau genii ascunse, gata să zbucnească, asemenea izvorului care aşteaptă în stâncă lovitura de toiag a lui Moise. Acolo-i puterea şi viitorul nostru”, era mărturisirea sa de credință.

Studile primare și liceul le-a făcut la Bârlad, între anii 1867 și 1878, susținând examenul de bacalaureat la București, în 1879.
A urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a părăsit din cauza situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște. Din anul 1884 până în 1893 a funcționat ca profesor la mai multe instituții de învățământ bucureștene-Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”.
În 1888 a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău. Editează revista Vieața (1893–1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coșbuc. Din 1901 a funcționat ca referendar la Casa Școalelor. În 1905 se căsătorește pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat. În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iași, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceștia a fost V. Voiculescu.

România pitorească este un volum de proză publicat în 1901 de scriitorul român Alexandru Vlahuță și care constituie un veritabil atlas geografic comentat al României de la începutul secolului al XX-lea, fiind considerată „o poezie de la un capăt la altul, inspirată […] de frumusețea realității lucrurilor, de ceea ce a văzut la fiecare pas, de locurile pe care le-a vizitat, de datinile și legendele ce unele locuri îl evocau, de glasul ruinelor strămoșești, de înțelepciunea țăranului român și de frumusețea graiului, portului și sufletului lui”, cartea sa România pitorească este o modalitate prin care Vlahuță „ne-a făcut să vedem și să iubim și mai mult țara, frumusețile ei, locul unde s-a desfășurat istoria acestui neam”. Vlahuță relatează periplul său pe cursul Dunării, începând cu Orșova, locul de intrare a fluviului pe teritoriul României și terminând cu Sulina, punctul de vărsare a acestuia în mare. Elementul central al călătoriei pe Marea Neagră îl constituie orașul Constanța, evocându-se legenda locului și perioada petrecută aici în exil de poetul Ovidiu.Continuă călătoria prin munții noștri și are ca punct de plecare Turnu Severin, însă se desfășoară pe uscat, pe la poalele și prin Munții Carpați, având ca punct terminus orașul Piatra Neamț. Ultimul capitol este dedicat reflecției asupra istoriei zbuciumate a României, precum și la o prezentare succintă a geografiei țării (care cuprindea pe atunci doar Țara Românească, Moldova – fără Bucovina, dar cu Ținutul Herța – și Dobrogea)

Întâlnirea cu Eminescu:

Vlahuţă a fost pasionat de poezia lui Eminescu şi îşi dorea cu ardoare să îl cunoască şi să poată vorbi cu el. Darul i-a fost răsplătit îndeajuns când un prieten apropiat al amândurora le-a făcut cunoştinţă. Vlahuţă a notat impresia primei întâlniri cu Eminescu în cuvinte nespus de calde şi a publicat-o. Iată ce ne spune în acest articol din anul 1889: „Sunt zece ani de când am fost pentru prima oară la Eminescu acasă. El sta pe-atunci în Podu Mogoşoaii, deasupra unei tapiţerii, într-o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă lungă de brad pătată de cerneală, cărţi multe, ticsite pe nouă poliţi mari ca de vreo patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într-un colţ, în alt colţ un cufăr vechi; pe pereţi nici o cadră. Poetul era singur, îmbrăcat într-un surtuc lung peste cămaşa de noapte. Eram aşa de fericit că îl văd. Mi se părea un om tânăr, frumos şi blând, cu părul lui negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare, palid la faţă, cu ochii duşi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum veneau de departe dintr-o lume necunoscută nouă“ (Amintiri despre Eminescu, 284).

Au devenit din acea după-amiază prieteni nedespărţiţi, încercând, atât cât le permitea timpul, să ia masa împreună şi să îşi împărtăşească planurile literare. Prietenia lor nu s-a stins niciodată, nici măcar în momentele în care Eminescu nu mai putea raţiona aşa cum trebuie. Vlahuţă a fost alături de el aşa cum se cuvine să fie un prieten adevărat, care nu te părăseşte niciodată.

Despre rolul Artiștilor:

Alexandru Vlahuță mărturisea despre rolul Artistului în societate- „Artiştii sunt cultivatori de idei. Viaţa seamănă mereu – şi seamănă amestecat şi grâu şi neghină, şi flori parfumate, şi buruieni otrăvitoare; Artistul alege, fertilizează, cultivă, pliveşte – mai ales pliveşte. Aceasta constituie onestitatea recoltei artistice. Şi nu putem spune îndeajuns cât de mare şi de însemnat este rolul acesta de critic sever şi neîndurat care cumpăneşte puterile artistului şi hotărăşte selecţiunea gândurilor lui. Cum să nu se îngrijească el de ce alege şi cultivă pe stratul ce i s-a încredinţat când opera lui îşi va scutura peste atâtea capete ideile, seminţe care vor germina şi vor răsări mereu, împingând astfel recoltă după recoltă, energie după energie în eterna ondulaţie a vieţii („Onestitatea în artă“, 16-17).

Despre lipsa de caracter a oamenilor:

„Invidioşii suferă de succesul altora ca de-o umilinţă, ca de-o ofensă neiertată adusă slăbiciunii lor”.

Despre dragostea de țară:

„Jertfele oamenilor sunt florile ce se aruncă în calea dreptăţii”.

Dragostea sa pentru țară și pentru eroii ei este meșteșugită cu o mare profunzime în Cultul amintirilor- În muzeul „Carnavalet“ din Paris am văzut, expus într-o vitrină, un bulgăre negru, aş fi zis o bucată de cărbune; mă plec şi citesc: „Pain du temps du sičge – triste souvenir… (Pâine din timpul asediului – tristă amintire.) Francezii păstrau acolo, sub geam, o bucăţică de pâine care le amintea de zile de foame, de înfrângere şi de pieire. (…) Cu câtă grijă îşi strâng alte neamuri comoara lor de amintiri, o scrisoare, o fotografie, o călimară, o haină… scumpe rămăşiţe de la oamenii lor mari, de la eroii lor, care, astfel slăviţi, sunt pururea de faţă. (…) Când oare se vor lega şi la noi cele ce-au fost cu cele ce-au să fie? Un chipiu străpuns de gloanţele Plevnei, ori o manta ciuruită din „Valea Sângelui“ câte lucruri nu ar spune sufletului nostru! S-ar fi putut face în fiecare oraş un mic paraclis pentru pomenirea acelor zile de vitejie şi de jertfă. Ce curate gânduri gândeşti în faţa trecutului!

Scriitor, dar și poet, Alexandru Vlahuță trebuie reamintit generațiilor ce vor veni ca un membru deplin al patrimoniului limbii și literaturii române.

Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

„Într-o ţară aşa de frumoasă, cu un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: „Sunt român!”, a rămas crezul celui plecat printre Îngeri la un an după făurirea Rămâniei Mari,Alexandru Vlahuță, pe 19 noiembrie 1919.
Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.

Epilog: „Nu există oameni mari şi oameni mici, ci numai oameni care se străduiesc să-şi facă datoria”.Alexandru Vlahuță

Anca Bica Bălălău

Sursa:wikipedia