Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române

33

După Războiul de Independenţă, s-a pus şi problema recunoaşterii ecumenice a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Dar să lămurim mai întâi ce înseamnă autocefalie. Biserica autocefală îşi are propria organizare, fără ca vreo altă biserică să aibă dreptul să poată interveni. Biserica autocefală se eliberează de cele trei servituţi: poate pregăti singură Sfântul Mir, nu solicită aprobare pentru instituirea primului său ierarh din altă parte şi îşi hirotoneşte singură conducătorul.

Consfinţirea autocefaliei a fost pregătită încă din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Secularizarea averilor mănăstirilor închinate a pus problema independenţei bisericeşti pe un curs ireversibil. Prin Decretul domnesc nr. 27 din 18 martie 1863 s-a stabilit că limba română era limba cultului în toate bisericile din România. La sfârşitul anului 1864 s-au promulgat trei legi care priveau reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române, a cărei unificare după Unirea din 1859 nu se realizase încă. La 3 decembrie 1864 se promulga Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale. Din primul articol se arăta că Biserica Ortodoxă Română „este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină“.

Ideea era reluată în Constituţia din 1866, unde se preciza că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor“.

Află toată povestea pe siteul eualegromania