Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 şi 24 ianuarie

130

Posibilitatea de a avea instituţii organizate pe baze similare, precum armata, dar doi domni diferiţi, iată ce le oferea Convenţia de la Paris românilor care doreau unirea. Este meritul elitei române de atunci că a reuşit să treacă, nu fără multe opinteli, peste diferenţe şi să impună o soluţie, acceptată în final şi în exterior, care a asigurat Unirea.

Principiile stipulate pentru organizarea alegerilor erau defavorabile. Se prevedea un cens foarte ridicaţ care limita mult numărul alegătorilor şi pe cel al celor ce puteau fi aleşi. În Bucureşti, la o populaţie de circa 120.000 de locuitori, votau, în cazul cel mai bun, 308 alegători. În Ismail, la colegiul al doilea, era un singur alegător care se putea alege doar pe sine. Unirea o doreau cei mai mulţi, dar exista tabăra ,,naţională“, cuprinzând pe foştii luptători de la 1848 („radicali“, „unionişti“ sau „progresişti“) şi gruparea conservatoare, a foştilor domni (Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei în Ţara Românească, respectiv Mihai Sturdza în Moldova) şi a partizanilor lor. Bătălia pentru alegerea adunărilor elective a fost dură.

Află toată povestea pe siteul eualegromania