La vremuri noi, istorici noi. Mai corect spus, la vremuri noi, istorici, căci până atunci avuseserăm doar cronicari. „După modul cum este scrisă istoria unei naţiuni se poate judeca şi conchide despre cultura [sa], de civilitatea la care acea naţiune a parvenit şi de gradul de dezvoltare a literaturii sale“ – scria V.A. Urechia. După ce, sub influenţa protestanţilor, limba română înlocuise slavona, iată că apare şi al doilea pilon al conştiinţei naţionale moderne: istoria, adică cunoaşterea faptelor din trecut ce constituie zestrea unei naţii şi îi dau coeziune.
Fenomenul se petrece la jumătatea secolului al XVII-lea, începutul „primei modernităţi a românilor“, cu pregnanţă în Moldova. Acolo apar cele trei nume pe care le învaţă (încă?) orice şcolar: Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce.
Cel de al doilea face el însuşi parte dintre „oamenii noi“, dar urcă repede între vechii boieri ai ţării, manifestându-şi dispreţul faţă de un „parvenit“, Constantin Cantemir, ajuns domn al Moldovei şi nu prea dispus să asculte de vechea boierime a ţării. De altfel, i-ar fi spus la un moment dat: „Mai des cu păharele, Măria Ta, şi mai rar cu orânduielile“. Avea să piară ucis din porunca tatălui lui Dimitrie Cantemir, ironie a sorţii, pentru că bătrânul dorea să rămână fidel Porţii şi respingea apropierea de Polonia.
Află toată povestea pe siteul eualegromania
