Deşi aud foarte des că nimeni nu citește articolele despre cultură, mă încăpățânez să le dau din sufletul meu, din cele 21 de grame, măcar un gram, în care să încorporez dreptul la melancolie și iubire, într-un exerciţiu de admiraţie, păstrând memoriei lui Stefan Iordache asemeni unui eseu dramatic care trădează simpatia faţă de model, un joc dramatic, o desfăşurare de variaţiuni pe aceeaşi temă, în care tenta absurdă, echivocul sunt voit întreţinute, născute din lirismul durerii cu sentimentalism și multă emoţie.
Astăzi despre Ştefan Iordache, cel care a văzut lumina zilei acum 80 de ani, într-o zi de 3 februarie a anului 1941.
A slujit teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând memorabil pe scenă mari roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Național Radiofonic și Teatrul Național de Televiziune, și a jucat în numeroase filme pentru marele ecran. A dat la teatru abia după ce a picat, la 16 ani, examenul de admitere la Medicină. După acest eșec, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative. În anul următor, 1959, a dat la Teatru și a fost admis ultimul la IATC. A absolvit însă secția de Actorie a institutului printre primii și a avut o carieră artistică încununată de succes, până la sfârșitul vieții şi prima repartiţie guvernamentală a avut-o la Teatrul de Stat Reşiţa.
Să vă spun ceva: vă iubesc!
Este inutil să ne întrebăm ce ar fi însemnat, dacă Ștefan Iordache ar fi rămas la teatrul din Reșița, așa după cum este inutil să ne pierdem în abandonul uitării.
Despre Ştefan Iordache, în exclusivitate pentru Radio România Reşiţa, câteva mărturisiri de la finul său, actorul Marius Stănescu:
„Păcat că eşti prea bătrân, nu pot să te înfiez, mi-a spus la un moment dat. Eu sunt unul dintre cei care am crescut cu imaginea lui Ştefan Iordache. Prima întâlnire a fost uluitoare. Eram student în anul al II-lea şi jucam în „Mincinosul”, la Odeon, în regia lui Vlad Mugur. La premieră a sosit şi Ştefan Iordache. După reprezentaţie, dânsul s-a apropiat, s-a uitat lung în ochii mei şi m-a sărutat de trei ori pe fiecare obraz, apoi a plecat fără să-mi spună o vorbă. Aveam 23 de ani. Nu sunt cuvinte să îl descriu. Unul din cei mai mari actori pe care i-a dat pamântul românesc, de un profesionalism incredibil și de o putere de transfigurare și mărturisire unice. Ştefan Iordache intra direct în mintea și sufletul spectatorilor care-l priveau. Era unic”.
Deși s-a născut la Calafat, Ștefan Iordache a copilărit în Rahova, cartier pe care îl considera adevărata sa „patrie“. După ce a picat la examenul de admitere la la Facultatea de Medicină, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperativeși în anul 1959 a intrat la Institutul de Arte Teatrale și Cinematografice ultimul , absolvindu-l printre primii, cu nota 10, la Actorie.
Colegi de an i-au fost Irina Petrescu, Cornel Coman, Valentin Uritescu. Primul rol dupa absolvire a fost Arturo Ui, din „Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprită“, de Brecht.
A debutat în film în anul 1964 cu rolul titular din „Străinul“. După încheierea filmărilor ar fi trebuit să plece în armată, dar a scăpat de ea, pentru că a primit un rol în pelicula „Gaudeamus Igitur“, la Cluj.
Atunci s-a imprietenit cu Sebastian Papaiani. Atât de tare, că și-au tăiat cu furculița încheietura mâinii stângi și s-au făcut frați de cruce.
În teatru a jucat mult sub bagheta Cătălinei Buzoianu, ultima colaborare dintre cei doi creatori fiind la spectacolul „Lolita“, montat la Teatrul Mic. Printre rolurile sale memorabile se numără Titus Andronicus în regia lui Silviu Purcărete și Barrymore, în regia lui Gelu Colceag, rol pentru care a primit si Premiul UNITER.
În ultimul său interviu, cu două luni înainte să moară, Ștefan Iordache mărturisea cu tristețe:
„Este ultima mea apariție în public, în afara scenei, acolo unde bate inima mea. Nu mai vreau să trăncănesc. La ce folosește? Sunt mâhnit. Nici vehement și nici supărat. Mâhnit. Vorbim cu toții în vânt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima și ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust.Lumea mă știe mai degrabă pentru că am cântat cu Sanda Ladoși și mai puțin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situația cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alții destulă”.
Spectacolul „Maestrul şi Margareta”, montat de Cătălina Buzoianu, i-a marcat, în 1980, cariera lui Ştefan Iordache la Teatrul Mic.
Ultimul său rol a fost Prințul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Național București.
„Dacă aş lua viaţa de la început, mărturisea Ștefan Iordache, nu ştiu dacă aş face la fel. Am avut şansa, dar şi neşansa unor roluri mari. Şansa este că am devenit apreciat, neşansa e că toate aceste roluri mi-au măcinat cumplit nervii.”
A fost căsătorit timp de 40 de ani cu nepoata pictorului Nicolae Tonitza,Mihaela Tonitza-Iordache, teatrolog și profesor universitar. Nu a avut copii.
Ștefan Iordache a plecat la 14 septembrie 2008 într-un spital din Viena, Austria.
“Poporului român, i-aș spune să nu ne lase singuri pe noi artiștii… Să vă spun ceva: vă iubesc”, este o parte din testamentul de credință, al unuia din cei mai mari actori: ŞTEFAN IORDACHE.
Poporul român nu trebuie să își uite valorile, chiar dacă trăim în perioada când maladia Alzheimer începe să lase semne clare în memoria colectivă. De jur împrejur o liniște în curbe desăvârșite. Studiaţi-i pe oameni, încercaţi să învățați de la ei, căutaţi valoarea adevărată, chiar de s-ar găsi şi la capătul lumii: ea este adesea modestă şi se ascunde pe undeva în depărtare. Eroismul nu se naşte în mijlocul mulţimii, nu e lacom, nu se agită şi nu se lasă uitat.
Deşi, aud foarte des că nimeni nu citește articolele despre cultură, mă încăpățânez să le dau din sufletul meu, din cele 21 de grame, măcar un gram în care să încorporez dreptul la melancolie și iubire, într-un exerciţiu de admiraţie, păstrând memoriei lui Stefan Iordache, respectul cuvenit… și parafrazându-l pe Maestru, cu siguranță se bucură, dacă îi reamintim și efectuăm acest modest exercițiu de admirație: Să vă spun ceva: vă iubesc!
Anca Bica Bălălău
Nota redacţiei
Marţi, 2 februarie de la ora 21, emisiunea Romantica este dedicată memoriei artistului Ştefan Iordache!
Vom asculta o parte dintre cele mai frumoase cântece interpretate de regretatul actor.
