Motto: „Cred că fotbalul a cucerit globul pentru că e copilăria din noi“.Ioan Chirilă

S-au împlinit, astăzi, 20 de ani decând Ioan Chirilă a plecat  să-și caute legendele în Ceruri!

Povestea Ioan Chirilă, care avea să devină legendă a iubitorilor de literatură sportivă, a început pe 25 octombrie 1925 în orașul Ismail din sudul Basarabiei – o localitate care aparține în prezent Ucrainei.Părinții  săi Ștefan G. Chirilov,tatăl, care se născuse în anul 1890 în comuna Cairaclia (județul Ismail), era agricultor și industriaș de etnie lipoveană, primar al comunei Cairaclia, președinte al Băncii Populare din aceeași comună, decorat cu Meritul Comercial Clasa I, Ordinele Coroana României și Steaua României în Gradul de Cavaler, iar Caliopi Alaman, mama sa, era de origine greacă, familia ei fiind venită în România din Insula Andros.Soarta a făcut în anul 1940, la vârsta de 15 ani, Ioan Chirilă să treacă Dunărea, împreună cu familia sa, și să se stabilească  în Galați, iar apoi la Brăila, unde a absolvit liceul.

Cariera

Cred că fotbalul a cucerit globul pentru că e copilăria din noi. Noi, fotbaliştii, suntem zeii.

Ulterior, s-a mutat la București, unde s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în anul 1949. În această perioadă a practicat mai multe sporturi: fotbalul, ca junior la echipa de categorie inferioară Cetatea Ismail, apoi, în timpul războiului, la divizionara B Dacia „Vasile Alecsandri” Galați. Cariera de fotbalist i-a fost întreruptă de o accidentare gravă; dar, în timpul studillor universitare a jucat volei, tenis și a practicat atletismul, aruncarea greutății.

Din anul 1951 a lucrat ca redactor sportiv la Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, pentru ca din anul 1959 să activeze ca jurnalist la cotidianul „Sportul popular“ – transformat după Revoluție în „Gazeta sporturilor. Din anul 1997 a lucrat ca senior editor la cotidianul „Pro Sport“. A participat la nouă turnee finale ale Campionatului Mondial de Fotbal și la două ediții ale Jocurilor Olimpice de vară.

 În anii ’70, a deținut la Radiodifuziunea Română o rubrică permanentă în calitate de comentator.

Cunoscut sub porecla de „Nea Vanea”, Ioan Chirilă este autorul a 27 de volume de publicistică închinate unor sportivi sau evenimente sportive, scrise într-un stil original, colorat -„Șepcile roșii“, „World Cup ’66“, „Argentina“ „Și noi am fost pe Conte Verde” „Un veac de fotbal românesc”, „Finala se joacă astăzi”, „Glasul roţilor de tren”,” Ar fi fost prea frumos „, „Zile și nopți”, dar poate cea mai cunoscută este cartea „Nadia“ ce s-a vândut  în 300.000 de exemplare.Era regizorul unor reportaje literare sui-generis, evocând, emoționant, locurile, oamenii obișnuiți și artele. Prin puterea cuvântului bine articulat cu emoție și instantanee vizuale cu parfum de epocă interbelică sau contemporană , Ioan Chirilă a înlesnit accesul la repertoriul național al marilor glorii, transfigurând cititorul în bucuria de a fi român și contemporan cu marile legende.

Era o veritabilă enciclopedie.Avea o pregătire culturală deosebită.

„Cred că fotbalul a cucerit globul pentru că e copilăria din noi. Noi, fotbaliştii, suntem zeii. Ei, spectatorii din tribună, care ne aplaudă şi ne huiduie, sunt cei care trăiesc prin noi iluzia că ar fi putut să fie zei. Spectatorul din tribună este sincer revoltat când greşeşti un voleu şi ţi-l corectează, savant, printr-o simplă mişcare de gleznă. Dar ştiţi de ce o face? Pentru a-şi demonstra sieşi, în primul rând, că ar fi putut să fie mai mare decât tine. Această formidabilă candoare va umple întotdeauna stadioanele cu oameni de tot felul şi chiar cu filosofi sau cu matematicieni, care, obosiţi de căutări îndelungate, îi vor invidia mereu pe creatorii capodoperei imediate, Golul”,spunea regretatul Ioan Chirilă.

Povestea de dragoste

Povestea de dragoste a lui Ioan Chirilă a fost trăită alături de frumoasa actriță Iarina Demian , alături de care s-a bucurat de cea mai frumoasă realizare a vieții lui, cei  doi copii: Ionuț Chirilă și Tudor Chirilă. Cei doi au împărțit frățește destinele părinților în sport și artă, Ionuț fiind antrenor de fotbal, iar Tudor actor și muzician.

Ioan Chirilă a fost și un traducător de excepție. A tradus din limba rusă, de la cărți tehnice, până la piese de teatru precum „Turnul de Fildeș” de Viktor Rozov, „Fuga” de Mihail Bulgakov, și câteva schițe de M. Zoscenko, pe care le-a dramatizat sub titlul „Când comedia era rege”. Toate s-au jucat pe scena Teatrului de Comedie din București.

„A fost cu totul special ca ziarist, dar şi ca om. Am avut norocul să-l cunosc îndeaproape, am trecut de bariera profesională şi am devenit prieteni buni. Aveam cercuri comune de amici şi eram aproape nedespărţiţi.Avea o memorie senzațională. Își amintea de exemplu faze petrecute acum 50 sau 60 de ani, o capacitate de analiză și de interpretare extraordinară a „fenomenului”. Era o veritabilă enciclopedie. A fost un artist în mijlocul unei activităţi sportive. Avea o pregătire culturală deosebită. Cânta la vioară şi la pian. Un om extraordinar, iar dispariţia sa mi-a lăsat un gol în suflet”, mărturisește unul dintre cei mai titrați fotbaliști români, Mircea Lucescu

Fluierul final-Sfârșit de partidă

Pe 21 noiembrie 1999 a plecat la 74 de ani, să-și caute legendele în Ceruri. Nouă ne-a rămas amintirea sa ca o carte pe care timpul a lăsat un autograf  Nea Vanea alias Ioan Chirilă. Până când fiecare vom ajunge la fluierul final, putem să aplaudăm în prelungirile unui regret și să spunem frumos, în galeria celor ce nu-l vor uita: La mulți ani, în amintire, Ioan Chirilă.

Epilog: „Ca să fac o glumă, cred că sportul nu o să mai fie în mileniul următor, pentru că am să dispar şi eu”. Ioan Chirilă

Anca Bica Bălălău

Nota redacției:

Ultimul editorial: 15 noiembrie 1999

Ghilotina

„Habemus papam” – s-ar fi auzit la federaţie în clipa următoare alegerii lui Imi Ienei ca antrenor al echipei naţionale.

Bineînţeles că această alegere n-a avut parte de fastul de la Roma, Vaticanul fiind neîntrecut în materie, dar sunt convins că FRF are mijloacele necesare pentru a sărbători această unanimitate care a trezit dulci amintiri în rândul celor câtorva candidaţi.

A fost un scenario interesant. S-a realizat şi suspansul mult aşteptat mai mult de „chibiţi” decât de cei care cunosc tehnicile federale.

S-ar părea totuşi că Ienei a căzut ca musca-n lapte, dar el a fost desigur avizat, acolo, undeva, în culise, fie numai şi dintr-o elementară precauţie. Surpriza a fost totuşi foarte mare. Fusese creditat cu ultima şansă înainte de alegere, aşa cum se întâmplă mai întodeauna în ţinuturile non-transparenţei, când totul e secret, obicei moştenit, dacă vreţi, de la Felix Dzerjinski, şeful CEKA, adică al teribilei comisii extraordinare, despre care s-a scris negru pe alb că „are pe conştiinţă 1.600.000 de morţi”. Şi imediat după această informaţie urmează o alta, la fel de candidă: „A scris proză şi versuri”.

Dar să lăsăm toate astea şi să revenim la „amicul Imi”. Acum doi ani, la înscăunarea lui Piţurcă, Mircea Sandu, preşedinte, ca şi astăzi, a luat cuvântul înaintea celorlalţi consultaţi şi a spus: „Eu l-aş fi preferat pe Lucescu”, dar… Şi a urmat o tăcere pe care cei prezenţi au înregistrat-o… În locul lui Ienei, mărturisesc că n-aş fi primit această ofrandă. Dar ştiţi foarte bine că în imperiul unanimităţii nu ai voie să refuzi.

Misiunea lui Ienei e oricum foarte grea, dacă nu imposibilă. În primul rând, îi va fi greu să se bată în continuare pentru Hagi şi Gică Popescu, bineînţeles dacă va continua să se bată, acum când maurul şi-a făcut datoria şi poate să plece.

În paranteză fie spus, cred că Hagi va fi succesorul lui Ienei înainte de încheierea mandatului acestuia din urmă.

Dar să lăsăm şi asta. Eu îi urez succes lui Ienei, care nu a fost niciodată un băiat lipsit de şansă. Îmi aduc aminte că, atunci când a fost numit Teaşcă antrenor la Steaua, generalii i-au întrebat pe cei doi care urmau să lucreze cu „Piticul”. Constantin, primul întrebat şi care deţinea postul de antrenor principal, a răspuns pe loc: „Eu nu am ce învăţa de la tovarăşul Teaşcă”. Din culise s-ar fi auzit strigătul lui Ghiţă Tristanda: „Muzica, muzica”.

În sfârşit…

Îi urez, cu multă sinceritate, să treacă peste inerentele momente grele. Să uite înfrângerea Ungariei, pe care o conducea atunci, în faţa Islandei, chiar la Budapesta. Să nu se mai ducă la Bistriţa şi chiar să nu mai joace cu Extensiv, care-i păstrează cea mai recentă amintire.

Bineînţeles că Ienei ştie să conducă o echipă. Dar în fotbal se întâmplă atâtea. Iată, de pildă, după celebra finală de la Sevilla, câştigată de frumoasa echipă a Stelei, el a fost înlocuit în aceeaşi seară, chiar înainte de dineul festiv, de viitorul general Iordănescu, un alt prieten al norocului.

Acum aşteptăm tragerea la sorţi pentru Mundial, pentru că aceea este competiţia care ne interesează cel mai mult. Campionatul European este o treabă regională.

Ienei ştie foarte bine că principalul lui obiectiv în lupta pe care urmează să o ducă este vânzarea lui Adrian Mutu. Dacă ia un ban frumos pentru FRF, şi-a făcut pe jumătate datoria.

Ienei a avut asemenea succese, uneori ajutat de şansă şi de coincidenţe. Îmi aduc aminte, la Bari, când echipa noastră juca împotriva URSS, Lăcătuş avea o pasă neagră, Ienei urma să-l înlocuiască, dar, din fericire pentru echipa României şi pentru Lăcătuş, acesta a marcat un gol splendid care a decis, de fapt, soarta grupelor şi nu numai.

Şi acum să punem punct. Ienei are multe probleme pe cap. Îmi pare bine că Lucescu a refuzat (sau s-a retras), îmi pare bine că totul s-a întâmplat cum s-a întâmplat, pentru că odată şi odată tot o să recitim aceste rânduri.

Sursa:Pro sport;wikipedia

1 COMENTARIU

Comments are closed.