[FOTO] Neagu Djuvara: Am avut întotdeauna ambiţie,voiam să fiu, cum ar spune bănăţenii, fruncea!

Motto: „Nu vreau să spun “După mine, potopul!”, chiar dacă îl prevăd”. Neagu Djuvara

Poate că un secol este prea puțin pentru a pune granițele unei vieți de excepție. Poate că poporul român are șansa să tovărășească încă mulți ani din alt secol alături de o somitate mondială al cărui firesc definește ceea ce are mai prețios un om:rafinament bazat pe cultură și erudiție, pe simplitatea bunului simț și pe firescul autoironiei.

Anul trecut când a împlinit 100 de ani, mărturisea că îi lipsește dansul… cu un ADN cu blazon de boierie sadea Neagu Djuvara este mai mare cu un doi ani decât România Mare, dar rămâne unul dintre aristocații vieții autentice boierești care a înnobilat nația română. Istoric, diplomat, filosof, jurnalist și romancier român, s-a născut la București într-o familie aristocrată de origine aromână, așezată în țările române la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care a dat mulți oameni politici, diplomați și universitari de prestigiu. Tatăl său, Marcel Djuvara, șef de promoție la Politehnica din Berlin-Charlottenburg în 1906, căpitan de geniu în armata română, a murit în cursul marii epidemii de gripă spaniolă din 1918, chiar în anul Marii Uniri, iar mama sa Tinca Grădișteanu, aparținea ultimei generații dintr-un neam de mari boieri munteni.
Este licenţiat în litere la Sorbona, în anul 1937 şi doctor în drept la Paris, 1940.

„O naţiune în ascensiune poate profita de mediocrităţi; o naţiune în declin nu mai ştie să-şi folosească geniile”.

„Pe vremea când eram la liceu, în Franţa, în fiecare joi după-amiază eram liberi de la cursuri. Şi, în loc să mă duc să mă distrez sau să mă relaxez, eu mă repezeam la o bibliotecă publică, să citesc istorie”, își amintește istoricul.

A luat parte la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă în perioada iunie-noiembrie 1941 şi a fost rănit în apropiere de Odessa. A intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm, numit secretar de legație la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniștii preiau și acest minister.

„Nu pot să vă descriu cum arătau oraşele nemţeşti în vara anului ’45. Era ceva halucinant! Aproape nicio casă nu mai era în picioare. Nu vedeai decât dărâmături şi, din loc în loc, câte o uşă, iar în praful şi zgura de pe străzi, numai femei în doliu şi bărbaţi fără picioare sau mâini. Acest popor a devenit câțiva ani mai târziu una dintre marile puteri economice ale lumii. Nu au emigrat, nu au spus „Nu ne vindem ţara”, ba dimpotrivă, au vândut-o, au aşteptat capital american şi, în câțiva ani, au ajuns să-i ajute ei pe americani”, constata cu un discernământ asumat, Djuvara!

Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăște să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizații ale exilului românesc -secretar general al Comitetului de Asistență a Refugiaților Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundației Universitare „Carol I”.

„Cuvântul “cultură” aminteşte munca pământului. În civilizaţie există cetatea. Sunt conştient că sunt român de când bunicul meu s-a supărat că vorbeam prea mult în franţuzeşte. Aşa că am luat măsuri. Am cumpărat o carte cu poeziile lui Eminescu şi am cărat-o cu mine peste tot, inclusiv în cei 22 de ani de şedere în Africa! Peste graniţe, i-am avut alături pe Eminescu şi Biblia, şlefuită de Gala Galaction”, povestește Neagu Djuvara.

În anul 1961 pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci și trei de ani în calitate de consilier diplomatic și juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine și, concomitent, profesor de drept internațional și de istorie economică, la Universitatea din Niamey.

În mai 1972, la 56 de ani, Neagu Djuvara obţine doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei; mai târziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (I.N.A.L.C.O.), despre care afirma cu umor-

„Îndârjirea mea a fost de a fi un bun student toată viaţa. Şi când am plecat la pensie la vârsta de 68 de ani am venit la Paris şi m-am inscris la şcoala de limbi orientale, am făcut o licenţă în sârbo-croată. Între 68 şi 72 de ani!”

La întoarcerea în țară mărturisea cu tristețe:

„Am stat 45 de ani plecat. Este o viață de om. Când plecasem eu din țară, românul pe care-l cunoșteam, de pildă țăranul de la moșia din județul Brăila, era îmbrăcat în alb, cu garnitură la marginea mânecii cămășii. Era curat, era respectuos față de cineva mai învățat decât el, nu că era boier, dar că era mai învățat.

M-am întors și am găsit un țăran mai întâi îmbrăcat ca Mao Zedong, în haine gri. Chiar fața lui m-a speriat, de bețiv. Românul de pe vremea copilăriei mele era un om care mai trântea o țuică exagerată duminica, dar restul săptămânii era treaz. M-am întors după 40 de ani și am văzut că erau bețivi toată ziua, de dimineața până seara. Prin urmare, asta strică o nație. Asta transformă o populație rurală în niște brute. Am devenit foarte pesimist”.

Andrei Pleșu îl descrie cu admirație: „Neagu Djuvara a readus la rampa istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare, liberă de ștaif catedratic și de exigențe conjuncturale. Lucrările sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator: ele curăță, fără dureri, plămânii neoxigenați ai cititorului autohton și convertesc normativitatea solemnă a istoriei de cabinet în pofta vitală de cunoaștere, în obiect al curiozității tinerești și al bucuriei.”

Martor al unui secol de istorie zbuciumată a României și a lumii, Neagu Djuvara rămâne unul dintre cei mai importanți istorici români ai secolului XX, încurajând în general o atitudine critică asupra istoriei românilor și a istoriei în general. Opiniile sale legate de glorificarea istoriei naționale au atras la rândul lor critici din partea unor figuri politice naționaliste în România, fiind catalogate ca “antiromânești” și o influență nefavorabilă asupra percepției de sine la români și a românilor în afara granițelor țării.

Istoricii contemporani i-au contestat teoriile și calificarea ca istoric, numindu-l, după propria-i afirmație, “amator”. Studiile sale în domeniu precum și doctoratul de stat în filosofia istoriei acordat de Universitatea Sorbona sunt însă necontestate, iar scrierile sale au căpătat recent o atenție sporită, datorată în mare popularității sale în România.

„Lucrul care place la mine e că nu vorbesc o limbă savantă. Transpun istoria pe înţelesul omului elementar.Mie nu mi-a fost niciodată poftă de ceea ce are altul. Am avut întotdeauna ambiţie, de când eram mic, de a fi primul din clasă, de asemenea mai târziu, la liceu, în Franţa, la Universitate, voiam să fiu, cum ar spune bănăţenii, fruncea. Deci există ambiţie, care, în definitiv, poate să fie foarte folositoare pentru că te împinge să lucrezi, să lucrezi ca să fii întotdeauna înaintea celorlalţi”.

Neagu Djuvara este mai mare cu un doi ani decât România Mare, dar rămâne unul dintre aristocații vieții autentice boierești care a înnobilat nația română!

La multi ani, Neagu Djuvara!

Epilog: „O naţiune în ascensiune poate profita de mediocrităţi; o naţiune în declin nu mai ştie să-şi folosească geniile”.Neagu Djuvara

 

De același autor

Related Articles