[FOTO] La 22 de ani de la plecarea în eternitate a filosofului Emil Cioran ne regăsim toate rănile sale !

288

Motto: „Port un doliu din naştere, doliul acestei lumi, pentru că Nimic nu e tragic. Totul e ireal.” Emil Cioran

Este greu să îl admiri, dar la fel de greu să îl ignori. Cioran este unic şi irepetabil.Un seducător trist al filosofiei  născut pentru a suporta durerile celor care nu suferă.

„Am fost ! Nu sunt atât de nefericit pentru a fi poet…, dar nici atât de indiferent pentru a fi filosof. Sunt, însă, destul de lucid ca să fiu condamnat”, mărturisea autodenunţându-se Emil Cioran… un autodenunţ unic după cum este şi autorul lui.

„Când toate gândurile s-au înecat în sânge, din filosof te pomeneşti un avocat al inimii… Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap.Când nu te mai simţi deloc om şi continui totuşi a iubi, contradicţia se măreşte într-o suferinţă nespusă, infernală.”

„Vous êtes Cioran?” „Je l’étais-Am fost! ”

Suferinţa, polemica şi iubirea  l-au  legat de Petre Ţuţea care, a fost  unicul său gest de apropiere de România. Apatridul Cioran îşi vămuia suferinţa scriindu-i lui Ţuţea:

„Sunt poate singurul care a priceput dimensiunea shakespeareană a fiinţei tale, precum îmi place să cred că eşti singurul care ai pătruns incurabilul trecerii mele printre dobitoace. Îţi scriu din oraşul în care toate îndoelile sunt permise, şi care adaugă umbrelor mele un parfum de cangrenă. Sunt fericit că pot să stau aici singur, neînchipuit de singur, şi că sunt departe de Balcanii în care numai tu justifici apariţia soarelui. Cu vechea dragoste, a lui E. Cioran”.

Cioran însuşi, ca „înstrăinat“, nu se simţea nicăieri acasă, ci peste tot în exil şi  nu a acceptat niciodată cetăţenia franceză. A primit mai multe premii pentru lucrările sale, primul  fiind premiul Rivarol pentru „Tratat de descompunere”, dar le-a  refuzat pe toate, până la sfârşitul vieţii sale. Timp de treizeci de ani a trăit alături de Simone Boue, dar nu s-au căsătorit  niciodată.

„Destul mi-am pierdut din lumină cerşind pomana înălţimilor. Sătul de tot felul de ceruri – mi-am lăsat sufletul biruit de podoabele lumii. Pe propriile ruine am ajuns să ştim cine suntem. Tot ce este îmi pare a fi o hrană pentru o tristeţe nemăsurată. Mă va scuza cineva c-am fost? De-aş avea genunchi ca Alpii, să-mi cer iertare oamenilor şi departărilor!”

În anul 1990, la 79 de ani, Emil Cioran era considerat cel mai important stilist francez al secolului.

Mai puțin cunoscută este prietenia lui Cioran cu  tragicul poet prin destin Paul Celan, pe care l-a întâlnit la începutul anilor 60  la Paris. Paul Celan la începutul anului 1966, suferea de o depresie  psihică  ce intrase  în faza critică. A fost internat într-o clinică specializată din Paris. La 5 ianuarie 1966, Emil Cioran consemna în jurnal zvonul privind motivul spitalizării:

Am aflat că P. Celan a fost internat într-un ospiciu, după ce ar fi încercat să-şi omoare nevasta. Avea mult farmec, acest om imposibil, cu care orice relaţie era dificilă şi complicată, căruia însă îi iertai totul dacă uitai reproşurile sale injuste, absurde, aduse lumii întregi. “.

Pe 20 aprilie 1970 poetul Paul Celan s-a aruncat în Sena, iar Cioran constata cu tristeţe:

„Paul Celan s-a aruncat în Sena. I-au pescuit cadavrul lunea trecută. Acest om fermecător şi insuportabil, feroce cu accese de blândeţe, la care ţineam şi de care fugeam, de teamă să nu-l rănesc, căci totul îl rănea. Ori de câte ori îl întâlneam, eram atât de atent şi mă supravegheam atâta, că după jumătate de oră eram istovit“.

În ultimii ani ai vieţii a fost suferind   de Boala Alzheimer şi internat la Spitalul Broca, un centru renumit din Paris, unde Simone Boué, partenera sa de viaţă, i-a fost  alături până în ultima clipă.

 Emil Cioran a trecut la cele veşnice la 20 iunie 1995, la vârsta de 84 de ani, şi este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

„Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”

Când era oprit pe stradă şi întrebat dacă el e Cioran, răspundea invariabil: „Nu”. În perioada cînd maladia Alzheimer începuse să lase semne clare,  un parizian, recunoscîndu-l, l-a abordat: „Vous êtes Cioran?” Răspunsul său, dureros de adevărat: „Je l’étais-Am fost!

Epilog: „Personal îmi dau demisia din omenire.”Emil Cioran

Anca Bica Bălălău

Nota redacţiei:

Emil Cioran s-a născut la Răşinari, judeţul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile Austro-Ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din Bucureşti. A fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, şi mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinereţe a arătat înclinaţie spre agnosticism, apărîndu-i evidentă „incovenienţa existenţei”. În timpul studenţiei a fost în mod deosebit influenţat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages şi Martin Heidegger, precum şi de filozoful rus Lev şestov, care situase întîmplarea în centrul sistemului său de gîndire. În 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages.

Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi Sfinţi (1937).

A fost vreme de un an (1936)  profesor de filosofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Braşov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei.Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conţinutul lor, dar şi pentru stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard – editură care va publica mai tîrziu majoritatea cărţilor sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincţiile literare care i-au fost atribuite.

După moartea Simonei Boué, prietena de o viaţă a lui Emil Cioran, o serie de manuscrise ale acestuia (peste 30 de caiete) au fost găsite în apartamentul lor de o menajeră, care a încercat în 2005 scoaterea la licitaţie şi valorificarea lor. Într-o primă etapă, o hotărîre a Curţii de Apel din Paris a oprit comercializarea acestora. În urma judecării, Tribunalul din Paris decide în decembrie 2008 restituirea tuturor documentelor către persoana găsitoare, urmînd ca aceasta să dispună de ele cum crede de cuviinţă.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitînd publicitatea.Deşi a trăit în Franţa până la moarte, nu a cerut niciodată cetăţenia franceză.Emil Cioran a murit la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Sursa: wikipedia