Andrada Mihăilescu este singura dintre cei trei braşoveni care a supravieţuit infernului din Colectiv.
A pierdut cîţiva prieteni şi pe Liviu, omul pe care îl iubea din liceu, sufletul ei pereche, dar a învăţat să trăiască din nou, să zîmbească din nou şi să se reîntoarcă la pasiunea ei: fotografia.
Andrada n-a împlinit încă 25 de ani, dar a văzut cu ochii ei Infernul. Acum, după mai bine de şase luni, în ochii ei albaştri se oglindeşte din nou cerul senin, deşi pe trup mai poartă încă semnul focului, iar în piept o apasă o durere surdă. A rămas pentru totdeauna fără mulţi prieteni dragi, dar cel mai greu a fost să-l piardă pe Liviu, sufletul ei pereche. I-au trebuit cîteva luni să-şi adune puterea să-l plîngă.
Andrada Mihăilescu este singura dintre cei trei braşoveni care a supravieţuit infernului din Colectiv. Are toată viaţa înainte şi reînvaţă cu fiecare zi care trece să lupte pentru asta. Tragedia din Colectiv a curmat 64 de vieţi şi a lăsat răni adînci pe trupurile şi în sufletele altor zeci de tineri. Abia acum, la mai bine de jumătate de an, Andrada s-a simţit pregătită să vorbească. Despre ea. Despre Liviu. Despre foc.
„Odată cu trecerea timpului realizez şi eu nişte lucruri. Îmi amintesc amănunte, îmi dau seama de nişte aspecte şi mi se schimbă perspectiva. La început, la o lună-două după acea noapte, pielea mea nu era vindecată, iar creierul era concentrat încă pe vindecarea fizică şi nu prea avea timp să se focuseze pe partea psihică, să se ocupe de ce se întîmplă în sufletul meu. Cînd s-au mai închis rănile fizice, am trecut la nivelul următor. Şi abia atunci a fost cumplit“, mărturiseşte Andrada.
„Fotografia de concerte mă face mult prea fericită ca să renunţ“
Andrada învaţă în fiecare zi să-şi trăiască din nou viaţa şi să-şi vindece rănile. Ale trupului şi ale sufletului. Spune că are „abonament“ la spitalul unde merge periodic pentru recuperare, kinetoterapie şi fizioteterapie, tratamente menite să îi vindece pielea, s-o regeneraze şi să îşi recăpete mobilitatea. „Eu am grefă la degetele mîinii drepte, pe braţ şi spate, pe ambii umeri… Mi-au fost luate fîşii de piele de pe picioare. Am avut zone în care nu s-au prins grefele şi a fost nevoie să fie refăcută «cîrpeala»… Am tras foarte mult la kineto pentru că nu puteam să strîng pumnul şi să-mi folosesc mîna dreaptă. Acum mi-am reluat activitatea şi pot merge din nou să fotografiez concerte. Fotografia de concert mă face mult prea fericită ca să renunţ“, spune Andrada.
30% din suprafaţa pielii a fost arsă
Poartă mereu o bluză medicinală şi mănuşi pentru compresie şi trebuie să se ferească de soare pentru că pielea îi e foarte sensibilă şi riscul de cancer e foarte crescut. 30% din suprafaţa pielii i-a fost afectată. „E cu 3. E cu noroc! E drept, am trecut printr-o chestie nasoală rău de tot, am plîns, am suferit… dar cît?“, spune ea, zîmbind zilei de mîine.
Părinţii, prietenii şi muzica au ajutat-o să-şi pună sufletul „pe picioare“. Chiar şi cînd a fost în spital s-a simţit răsfăţată de prietenii ei, care veneau la ea cu dulciuri. „Am avut stocuri de prăjituri şi ciocolată“, mai povesteşe ea. În luna iunie urmează să-şi reia activitatea, adică fotojurnalism şi fotografie de evenimente, conferinţe de business. „Am revenit încet şi sigur tocmai ca să văd cum se comportă mîna, dacă rezistă. Mă chinui un pic pentru că îmi oboseşte mai repede ca de obicei. Atît“, mai spunea Andrada.
Ziua infernului
Îşi aduce bine aminte seara de 31 octombrie 2015. Se dusese împreună cu Liviu, braşoveanul Liviu Zaharia, iubitul ei, la concert, în clubul Colectiv. Ea, doar ca să-l însoţească pe Liviu şi să asculte muzică. „Atunci eram acolo pur şi simplu ca să ascult muzică, nu pentru a face fotografii. Poate lucrurile s-ar fi întîmplat altfel dacă aveam şi eu aparatul, probabil aş fi fost mult mai aproape de scenă şi m-aş fi prins mult mai tîrziu de ce se întîmplă, fiind atentă la încadrări. Cînd am văzut că sar scîntei şi se aprinde buretele, am stat un pic să văd dacă se stinge la loc, dacă se aduce vreun extinctor, apoi l-am auzit pe solist spunînd: «Faza asta nu era în program. Aduceţi un extinctor!». Atunci am decis să plec. Eu eram undeva în partea opusă a stîlpului şi nu am luat-o drept, ca să trec pe dedesubtul stîlpului care luase foc, ci am ocolit pe lîngă bar şi apoi m-am îndreptat spre ieşire“, povesteşte Andrada. Îşi mai aduce aminte că a fost ajutată de oamenii din jur să iasă afară. În acel moment, Liviu nu era lîngă ea. El era în faţa scenei, unde făcea fotografii. Ultimele lui fotografii. „Ne pierdusem unul de altul în mulţime. El era fix în faţa scenei şi făcea poze. Nu ştiu în ce direcţie a luat-o… Ştiu că la spital, la Colţea, a întrebat medicii dacă eu sînt bine. Atît. Apoi a fost intubat … “, mai spune ea. A apucat la un moment dat să-l zărească pentru o clipă pe holurile spitalului, înainte ca, trimişi la spitale diferite, drumurile să li se despartă. Pentru totdeauna…
O iubire, ca o poveste
Andrada şi Liviu se ştiau din liceu. Amîndoi au fost la Colegiul Naţional „Dr. Ioan Meşotă“ din Braşov. El era cu un an mai mare. Povestea de iubire s-a înfiripat în iarna lui 2012. Apoi, o vreme, au avut o relaţie la distanţă, cît a fost ea plecată în Anglia, la studii, unde a făcut Facultatea de Fotografie din Canteburry şi apoi masterul cu specializarea în fotojurnalism, Acolo s-a specializat în fotografia de eveniment şi cea documentară. Dragostea lor a rezistat, iar în 2014, cînd Andrada a revenit în ţară şi s-a mutat în Bucureşti, a revenit lîngă Liviu. „Nu ne-am mutat împreună de la început, pentru că am vrut să vedem întîi cum merg lucrurile între noi, cînd sîntem în aceaşi oraş zi de zi. Şi a mers. Aşa că am hotărît să ne mutăm împreună… N-am mai apucat… Eram cei mai buni prieteni. Cu el puteam să vorbesc absolut orice. A fost omul care m-a determinat să mă apuc de fotografia de concert. Mergeam împreună la concerte. Era foarte perfecţionist şi asta m-a ambiţionat şi pe mine. Pasiunea asta pentru fotografie şi muzica ne-a unit foarte mult. Era sufletul meu pereche. Era ACEA persoană“, povesteşte Andrada.
Nu trece zi fără să-i fie dor de Liviu
Nu trece zi fără să-i fie dor de Liviu. „Mie dor de el, mi-e oricum dor. N-am ce să fac să nu-mi fie dor. Dorul e necesar vindecării. Dar stau să mă gîndesc, lui sau lor, nu le este dor de noi? Şi ca atare, să nu-i lăsăm nici pe ei să le fie dor. De multe ori punem accent doar pe noi, cei rămaşi… dar cei care au plecat?“, se întreabă Andrada. „Mă întreabă lumea de unde am atîta tărie. Habar nu am. Aşa sînt construită. Ulterior mi-am dat seama de asta vorbind cu persoane de specialitate, psihoterapeuţi care mi-au explicat că nu m-a afectat în mod direct ceea ce s-a întîmplat în seara aceea în Colectiv, ci ceea ce a urmat după, şi asta pentru că Liviu nu a murit în seara aceea, ci mai tîrziu. Liviu s-a stins pe 9 noiembrie. Aş avea cu totul altă perspectivă asupra acelei seri dacă, de exemplu, Liviu ar fi murit atunci, acolo, pentru că aş asocia moartea lui cu locul şi data accea“. Pe 7 aprilie, Liviu ar fi împlinit 26 de ani. Abia atunci, după aproape 5 luni de la tragedie, Andrada a putut să-l plîngă în voie şi să ţină doliu pentru el. I-a scris şi o scrisoare pe care a pubicat-o pe blogul şi pe pagina ei de Facebook. „Scrisoare pentru tine“.
„Dacă nu am ştii să rîdem am lua-o pe pustiu mult prea devreme“
Andrada a ales să rămînă în Bucureşti, pentru că s-a obişnuit „să funcţioneze pe repede-înainte“. La Braşov se întoarce mereu cu drag, pentru părinţi. Nu ştie deocamdată ce o să-i rezerve viitorul, dar tentaţia de a se întoarce în Anglia încă există, deoarece Londra i-a plăcut de la bun început. În Bucureşti stă cu chirie, dar are un sprijin imens în familia ei, atît material, cît şi moral. Şi, ascultă în continuare cu plăcere Iron Maiden, System of a Down sau trupa Leprous. „Dacă nu am ştii să rîdem, am lua-o pe pustiu mult prea devreme“, crede Andrada.
Scrisoare către Liviu
„Dragul meu, azi 7 aprilie 2016, îmi e dor de tine mai mult decît într-o zi obişnuită. E ziua ta şi tare aş vrea să te strîng în braţe. Ai plecat mult prea repede, asta-i clar. De atunci, n-a fost zi în care să nu mă gîndesc la tine şi să te chem la mine-n gînd. Azi, mă doare sufletul mai mult decăt de obicei. Lactimile îmi ard obrajii şi îmi pare rău că nu mă pot abţine să nu plîng, fix de ziua ta. Ştiu prea bine că nu doreşti să mă vezi aşa, iartă-mă te rog. Promit să înlocuiesc fiecare lacrimă cu un zîmbet, cel puţin la fel de frumos ca al tău. Ah, acel zîmbet ştrengar pe care nu-l voi uita cît trăiesc. Ia spune-mi, ghiceşti cum petrec ziua ta? Îţi spun eu acum: ascult Pink Floyd şi beau un pahar de vin roşu, sec. Se poate altfel? Trebuie să recunosc faptul că azi, gustul vinului parcă e mai aspru decît de obicei. Nu-mi explic de ce. Sau poate că nu vreau să găsesc o explicaţie. Vinul are o culoare absolut superbă, e de un roşu sîngeriu, aprins. La fel ca şi trandafirii pe care ţi i-am adus la Braşov, cînd te-am vizitat. Erau opt la număr. De ce opt? Ca să ne aducem aminte cu drag de acea zi de decembrie, cînd începeam să ne scriem povestea, tot la Braşov… apropo de oraşul nostru de suflet şi de iarnă, lasă-mă te rog să-ţi citesc o parte din descrierea vinului. Ştii prea bine că-mi place enorm de mult să aleg un vin bazîndu-mă pe descriere. Aşa procedam şi atunci cînd le alegeam împreună, îţi aminteşti? Uite ce scrie pe etichetă: „Aromele sînt de fruct dulce de pădure, mure, afine şi cireşe, la care se adaugă un caracter delicat de scorţişoară şi cuişoare“. Am ales vinul acesta pentru că descrierea mi-a adus aminte de serile de decembrie cînd ne plimbam prin Braşov şi apoi stăteam la poveşti în compania uneu căni de vin fiert, cu iz de scorţişoară. Ca fapt divers, vinul este din 2012. Asta ca să îţi dai seama că nu am lăsat nimic la voia întîmplării. Acum, după aproape 5 luni de cînd ai plecat, mă simt în stare să plîng în voie, fără nicio reţinere. Pînă acum n-am avut curajul şi puterea necesară, mă simţeam amorţită şi deloc obişnuită cu gîndul că nu mai eşti. Azi, îţi spun cu mîna pe inimă că sînt pe deplin împăcată cu ideea că existăm în lumi diferite. N-o să te mint zicîndu-ţi că gheara din pieptul meu a dispărut. Nici poveste de aşa ceva. E tot acolo şi mă strînge din ce în ce mai tare tăindu-mi respiraţia din cînd în cînd. Chiar dacă doare teribil de tare, n-o să te las să îţi fie dor. Rămîne să ne vedem cîndva… Pînă atunci, ai grijă de tine. Cu drag, Andra.“
Doi braşoveni, pe lista morţilor din Colectiv
Fotograful Liviu Zaharescu s-a stins pe 9 noiembrie la Spitalul de Arşi din Capitală. Avea doar 26 de ani. Absolvise Facultatea de Marketing a Academiei de Studii Economice din Bucureşti şi lucra, din 2010, ca fotograf la site-ul Let’s Rock România. Tot în inferul de la Colectiv a pierit o altă braşoveancă, Alexandra Rădulescu sau Alexia Sandy, cum îi spuneau prietenii, tot în vîrstă de 26 de ani. Ea a murit pe 8 noiembrie în urma complicaţiilor mari la plămîni provocate de arsurile aparatului respirator şi din cauza noxelor inhalate. Incendiul îi arsese un plămîn complet, iar al doilea în proporţie de 65%. Lucra ca barman la Clubul Colectiv.
Sursa: monitorulexpres.ro
